ICCJ. Decizia nr. 442/2005. Civil. Drept de autor - drepturi banesti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 442.
Dosar nr. 26541/1/2005
Nr. vechi 10079/2005
Şedinţa publică din 5 mai 2006
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 24 iulie 2003, reclamanta I.E. a chemat în judecată pe pârâta A.C.R.L.R. solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună recunoaşterea drepturilor sale de autor, în calitate de scenarist şi creator al costumelor şi recunoaşterea dreptului conex de autor, în calitate de regizor, constatarea încălcării acestor drepturi, încetarea folosirii de către pârâtă a operei V.T. precum şi a costumelor realizate, remiterea încasărilor realizate prin actul ilicit, publicarea în mijloacele de comunicare în masă, pe cheltuiala pârâtei, a hotărârii judecătoreşti, repararea prejudiciului în valoare de 570 milioane lei şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta a formulat cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamantei să-i permită paşnica folosinţă a dreptului patrimonial de exploatare a spectacolului V.T. pe o perioadă de 2 ani, obligarea reclamantei la plata sumei de 570 milioane lei, în cazul în care exploatarea spectacolului nu mai este posibilă şi restituirea către pârâtă a costumelor, recuzitei, decorului, echipamentului şi sumei de 9.980.000 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 985 din 16 noiembrie 2004, Tribunalul Bucureşti,secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea principală formulată de reclamantă, a recunoscut reclamantei calitatea de regizor al spectacolului V.T., a respins celelalte capete de cerere ale acţiunii principale ca neîntemeiate şi, totodată, a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională, compensând cheltuielile de judecată efectuate de părţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:
În luna august 2000, s-a încheiat între Consiliul Britanic România (contractant) şi C.R.L.R. (beneficiar) contractul pentru programe descentralizate, ajutor extern al Comunităţii Europene nr. S1-06, având ca obiect finanţarea proiectului cu titlu V.T.
Potrivit contractului, C.R.L.R. urma a primi finanţarea conform termenilor şi condiţiilor stabilite prin contract şi se obliga să deruleze proiectul pe propria sa răspundere.
Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din anexa II a contractului de finanţare, proprietatea, posesia şi drepturile de proprietate industrială şi intelectuală asupra rezultatelor proiectului, ca şi rapoartele şi orice alte documente referitoarea la acesta, trec asupra beneficiarului C.R.L.R.
Cererea de finanţare adresată Consiliului Britanic a fost formulată de C.R.L.R., iar coordonatorul de proiect a fost reclamanta E.I.
Proiectul avea ca scop oportunitatea de afirmare pe plan cultural a etnicilor din Jurilovca, având în vedere că lipsa unei activităţi culturale atractive, bazată pe valorile morale şi spirituale ale ruşilor lipoveni din Jurilovca, poate duce la pierderea identităţii etniei.
Spectacolul construit după principiile unei piese de teatru constituie un muzic-hall şi îmbină muzica cu dansurile tradiţionale ale ruşilor lipoveni cu texte din piesele într-un act ale lui A. P. Cehov.
În vederea derulării proiectului, între reclamantă şi pârâtă au fost încheiate contracte individuale de muncă pe perioadă determinată, conform cărora reclamanta, în calitate de coordonator de proiect, urma a răspunde de eficienţa echipei manageriale şi de diseminarea rezultatelor, reclamanta fiind, de asemenea, regizoarea spectacolului V.T. şi remunerată în această calitate cu un salariu lunar de 167,5 Euro.
Este de necontestat că reclamanta a fost iniţiatoarea proiectului V.T., proiect care l-a şi finalizat prin realizarea spectacolului, însă, aşa cum reiese din toate probele administrate în cauză, producător al acestui spectacol şi, în consecinţă, titular al drepturilor privind reprezentarea acestuia este pârâta, în calitatea sa de beneficiar de proiect.
Prin urmare, deşi titulară a dreptului conex în calitate de regizor al spectacolului, calitate recunoscută reclamantei atât prin contractele încheiate cât şi în caietul program, reclamanta nu este îndreptăţită a solicita pârâtei încetarea reprezentării spectacolului sau a folosinţei costumelor realizate.
Reclamantei nu i-au fost încălcate drepturile morale decurgând din calitatea de regizor al spectacolului, numele său în această calitate fiind menţionat în caietul program al spectacolului şi preluat în recenziile apărute în presă.
Difuzarea unor selecţiuni din spectacolului realizat în cadrul unor emisiuni televizate nu a constituit o încălcare a drepturilor reclamantei, ci s-a înscris în cadrul acţiunii de promovare a proiectului, reclamanta însăşi având obligaţii în acest sens în calitatea sa de coordonator de proiect.
Reprezentarea spectacolului de către pârâtă, în ciuda opoziţiei reclamantei, s-a realizat potrivit dreptului acesteia, dat de calitatea de producător şi în conformitate cu obligaţiile asumate prin contractul de finanţare.
În ceea ce priveşte calitatea reclamantei de autor al scenariului, tribunalul a reţinut că, pentru a se bucura de protecţia legii, ca operă distinctă şi de-sine-stătătoare, scenariul ar fi trebuit să întrunească condiţia originalităţii.
Pretinzându-se autor al unui scenariu pentru proiectul V.T., reclamanta trebuia să dovedească, aşadar, existenţa acestuia independent de realizarea întregului spectacol, ca operă de-sine-stătătoare, susceptibilă de aducere la cunoştinţa publicului prin reproducere.
Deşi la interogatoriul propus de pârâtă, reclamanta a afirmat că se află în posesia scenariului, acesta nu a fost depus la dosar, nedovedindu-se aşadar forma concretă de exprimare a operei pretins realizate.
În ceea ce priveşte costumele, Tribunalul a reţinut din probele administrate că reclamanta a fost creatoarea acestora, dar că nu s-a dovedit în cauză îndeplinirea condiţiei originalităţii, ca o condiţie necesară acordării protecţiei dreptului de autor, deoarece costumele au reprezentat într-o manieră stilizată portul popular al etniei.
Tribunalul a considerat că cererea reconvenţională a pârâtei este neîntemeiată, deoarece aceasta nu şi-a dovedit pretenţiile, respectiv nu a dovedit că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale conform art. 998-999 C. civ.
Cererea de obligare a reclamantei la restituirea costumelor, echipamentului şi recuzitei folosite în spectacol a fost considerată neîntemeiată, deoarece potrivit clauzelor acordului de parteneriat încheiat între C.R.L.R. şi Primăria Jurilovca, acestea au fost predate Comitetului Local al Ruşilor Lipoveni în calitate de custode.
De asemenea, Tribunalul a reţinut că nu s-a dovedit prin nicio probă însuşirea de către reclamantă din încasări a sumei de 9.980.000 lei.
Prin Decizia civilă nr. 149 A din 26 aprilie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta I.E. împotriva sentinţei şi a obligat-o pe apelantă la plata sumei de 12.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Susţinerile reclamantei din motivarea căii de atac vizează natura şi conţinutul drepturilor născute în patrimoniul său în legătură cu actul dramatico-muzical ce a beneficiat de reprezentare publică sub titlul V.T., însă pentru identificarea acestor aspecte, ca şi a raporturilor juridice create între părţile din prezentul proces pe acelaşi temei, este necesară stabilirea în prealabil a existenţei unei opere şi a caracterului acestei opere, în sensul art. 3 şi art. 7 din Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr. 8/1996.
Curtea reţine, astfel, că, în urma unei selecţii de aplicaţii pentru finanţarea din fonduri europene a unui proiect cultural, pârâta a obţinut suma de 23.056 Euro în scopul implementării unui asemenea proiect, ale cărui detalii au fost menţionate în fişa de aplicaţie.
Spectacolul, conceput după principiile unei piese de teatru, a avut la bază texte din piesele dintr-un act ale lui A.P.Cehov, respectiv "C.C." şi "U.", îmbinate cu muzica şi dansurile tradiţionale ale ruşilor lipoveni, în scopul declarat şi acceptat de finanţator al "promovării tradiţiilor comunităţii în contextul societăţii româneşti", al "dezvoltării încrederii în propria cultură", după cum reiese din capitolul 2 din fişa de aplicaţie.
Având o atare justificare, elementele de sunet, mişcare, recuzită (portul tradiţional, uneltele de muncă pescăreşti) sunt "purtătoare de mesaje şi simboluri", context în care textul cehovian este doar un "pretext menit să scoată în evidenţă atitudinea comunităţii faţă de indivizi şi participarea acesteia la modelarea lor".
Această autoevaluare a proiectului cultural, regăsită în capitolul relativ la "calităţile inovatoare" ale proiectului, relevă caracterul original al acestuia, constând în concretizarea într-o formulă de expresie artistică ce poartă o amprentă proprie de creativitate umană, de natură a conduce la existenţa unei "opere" în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996.
Spectacolul reprezintă, aşadar, o operă dramatico-muzicală recunoscută şi protejată ca atare prin art. 7 lit. d), după cum, în mod corect, a susţinut reclamanta pe parcursul judecăţii.
Contrar susţinerilor apelantei, poate fi identificat un subiect al dreptului de autor, anume pârâta, chiar dacă legea nu se referă expres la un asemenea statut în cazul reprezentaţiilor dramatice (art. 58-63), astfel cum precizează în cazul operelor cinematografice şi al altor opere audiovizuale (art. 65 şi art. 66), unde se recunoaşte calitatea de autor regizorului sau realizatorului, ori creatorului adaptării, al scenariului etc., când obiectul efortului creativ reprezintă o parte importantă a operei.
Constatarea anterioară se justifică prin faptul că proiectul cultural în discuţie nu reprezintă o simplă transpunere în plan scenic sau o simplă execuţie a unei anumite piese de teatru preexistente, a unei bucăţi muzicale ori a unui exerciţiu coregrafic cunoscute, ci o îmbinare într-o manieră originală a acestora, prin care elemente anterior cunoscute, fie că sunt sau nu obiect al unui drept de autor, preluate total sau parţial, sunt astfel aranjate, legate, în scopul redării cât mai elocvente a mesajului dorit.
Astfel, nu sunt aplicabile prevederile art. 58-63 sus-amintite, care vizează contractul încheiat între autorul unei opere literare, dramatice, muzicale etc. şi o persoană fizică sau juridică cu finalitatea reprezentării sau executării în public a operei, ceea ce nu este cazul în speţă.
Realizarea operei nu este rezultatul unui asemenea contract, ci al convenţiei încheiate în cadrul Programului PHARE, în termenii căreia creaţia nu înseamnă altceva decât "implementarea" unui proiect.
Independent de natura juridică a contractului din punctul de vedere al dreptului civil, ceea ce interesează cauza în legătură cu această convenţie este faptul că are drept obiect "implementarea unui proiect", sintagmă ce poate fi echivalată conceptual cu crearea unei opere, respectiv a unui act cultural recunoscut şi protejat de legea dreptului de autor.
Drept urmare, toate referirile făcute de apelantă la dispoziţiile legale menţionate au fost considerate de curte neconcludente, ca şi pretenţia reclamantei de inopozabilitate faţă de sine a contractului, de vreme nu a operat vreo cesiune a calităţii de autor, statutul de subiect al acestui drept derivând din îndeplinirea cerinţelor legale.
Dată fiind maniera de construcţie a spectacolului, s-a constatat că rezultatul creativ se datorează fuziunii contribuţiilor persoanelor implicate: scenarist, coregraf, scenograf, instructor vocal, costumier, sub directa coordonare a regizorului, aspect ce corespunde operei colective, astfel cum este definită prin art. 6 din lege.
Potrivit acestei norme, opera colectivă este cea "în care contribuţiile personale ale coautorilor formează un tot, fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create", situaţie în care, în lipsa unei convenţii contrare, dreptul de autor asupra operei colective aparţine persoanei fizice sau juridice din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată.
Este de precizat că atare calificare a operei dramatico-muzicale nu vine în contradicţie cu o prevedere expresă a legii, deoarece nu există vreo reglementare a regimului juridic aplicabil operei dramatico-muzicale, astfel cum există, de pildă, în cazul operelor audiovizuale lato sensu (incluzând şi operele cinematografice), unde legiuitorul din 1996 prevede explicit natura acestora de opere comune, şi nu colective (cu toate că până la acel moment fuseseră calificate drept opere colective).
Curtea a constatat că sunt întrunite cerinţele legale pentru a subzista atare calificare juridică, respectiv.
1. Opera a fost creată din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele unei anumite persoane, în speţă, C.R.L.R., care a contractat proiectul de realizare a spectacolului V.T. cu organismul european ce a asigurat finanţarea proiectului, asumându-şi toate obligaţiile de realizare a acestuia.
Toate persoanele fizice implicate în proiect, inclusiv reclamanta, au fost angajate de pârâtă fie în baza unui contract individual de muncă, fie al unuia de colaborare, aşadar, se poate spune că opera a fost creată sub responsabilitatea persoanei pârâtei, care a stabilit cadrul concret al derulării proiectului, dincolo de limitele impuse prin contractul de finanţare.
Mai mult, în caietul-program al spectacolului V.T., ce a însoţit toate cele 16 reprezentaţii, sunt menţionate mai multe persoane juridice, respectiv: EUROART, Fondul Cultural European pentru România finanţat de Uniunea Europeană; C.R.L.R.; Primăria Comunei Jurilovca, Tulcea.
Calitatea în care persoanele juridice sunt înscrise pe coperta programului nu este precizată, spre deosebire de persoanele fizice, printre care şi reclamanta, a căror participare la operă este explicit descrisă; astfel, numele reclamantei este însoţit de precizarea calităţii de regizor al spectacolului şi, totodată, de creator al costumelor.
În acest context, s-ar putea aplica tuturor persoanelor juridice prezumţia prevăzută de art. 4 alin. (1) din lege, potrivit căruia se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţă publică.
Dovada contrară, însă, a fost făcută în privinţa celorlalte persoane decât pârâta, în condiţiile în care obligativitatea menţionării, pe orice publicaţie realizată de pârâtă, a faptului că proiectul a beneficiat de asistenţă financiară, a fost asumată prin contractul încheiat cu Consiliul Britanic (art. 6 din contract), cocontractantul finanţator neasumându-şi, dealtfel, nici un drept de proprietate intelectuală asupra rezultatelor proiectului, dimpotrivă, recunoscând pârâtei toate drepturile de această natură (art. 7), în cadrul unui contract ce ar putea fi definit ca fiind unul de comandă (art. 46 din lege).
În acelaşi timp, Primăria comunei Jurilovca are statutul de partener contribuabil pentru implementarea proiectului, menţionat ca atare chiar în fişa de aplicaţie şi cu care s-a încheiat un acord de parteneriat, fără ca autoritatea administrativă să pretindă vreun drept de proprietate intelectuală asupra spectacolului, fiind, cel mult, reprezentant al "beneficiarului final" în termenii contractului de finanţare (art. 7; a se vedea şi fişa de aplicaţie).
2. După cum s-a arătat, opera dramatico-muzicală din speţă întruneşte şi condiţia fuziunii contribuţiilor coautorilor care să facă imposibilă atribuirea de drepturi distincte asupra întregului (care nu implică şi imposibilitatea de identificare a contribuţiilor, fapt, însă, nerelevant, din punctul de vedere al statutului juridic al coautorilor).
Astfel, spectacolul a fost conceput ca o îngemănare a elementelor de limbaj, sunet, mişcare, recuzită într-o formulă artistică neechivocă în privinţa mesajului propus a fi transmis, transparenţă ce putea fi atinsă numai printr-o coordonare deplină a acelor elemente, a căror consistenţă fizică se pierdea în ansamblul creaţiei, devenind simboluri.
Acest rezultat semnifică o încărcătură egală a contribuţiilor autorilor, nu în sens cantitativ, ci calitativ, de vreme ce opera este unitară din punctul de vedere al creaţiei artistice.
Este de precizat că, deşi în art. 6 se vorbeşte despre "coautori", pentru existenţa operei colective protejabile nu este necesar ca aceasta să fie una complexă, un ansamblu de alte opere în sensul art. 7, care să îndeplinească cerinţele originalităţii şi a formei concrete de exprimare.
Este suficientă implicarea, într-o formă sau alta, într-o măsură mai mare sau mai mică, a unui colectiv de persoane, al căror aport este perceptibil în domeniile esenţiale ale creaţiei, ca exprimare artistică (nu interesează contribuţii de altă natură, de exemplu, de ordin tehnic), chiar în cazul în care fiecare contribuţie în parte nu se materializează într-o "operă" în înţelesul legii.
Această constatare are relevanţă în contextul argumentării de faţă, în condiţiile în care nu se recunoaşte reclamantei statutul de autor al scenariului şi al costumelor spectacolului, după cum se va dezvolta în considerentele ce vor fi expuse în continuare, fără ca existenţa operei colective să fie afectată.
În sfârşit, este evident că originalitatea operei se datorează, în bună măsură, concepţiei regizorale, după cum se arată prin chiar considerentele sentinţei atacate, statutul de regizor nefiind contestat reclamantei; legea în materie, însă, nu recunoaşte un drept de autor regizorului operei de natura celei în discuţie (de altfel, nici celui al unei reprezentaţii teatrale), ca în cazul regizorului sau realizatorului unei opere cinematografice, acesta fiind doar titularul unor drepturi conexe, asimilat fiind de legiuitor, din acest punct de vedere, artiştilor interpreţi sau executanţi (art. 95).
Conchizând asupra naturii operei şi a drepturilor născute în legătură cu opera, fiind vorba despre o operă colectivă, subiect al dreptului de autor este persoana pârâtei, în lipsa unei convenţii contrare, ce nu s-a dovedit în cauză.
Titularul dreptului asupra operei colective nu se confundă cu însuşi autorul operei, însă poate exercita toate celelalte prerogative morale, precum şi pe cele patrimoniale, care nu sunt la îndemâna coautorilor, după cum rezultă din interpretarea literală şi logică (prin metoda "dacă legea nu distinge, nici interpretul legii nu o poate face") a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din lege.
A fortiori, nu este posibil nici exerciţiul drepturilor conexe aparţinând regizorului, descrise de art. 96 şi urm. din lege, caz în care nu se poate reţine vreo încălcare a drepturilor morale sau patrimoniale de natura celor pretinse (prin fixarea neautorizată a operei pe suport video, difuzarea acestei înregistrări prin cablu, exploatarea spectacolului fără consimţământul reclamantei).
Reclamanta, de altfel, nu a motivat încălcarea drepturilor morale prin prisma condiţiilor de exerciţiu prevăzute de art.96, ci doar prin referire la lipsa acordului său la reproducerea în orice formă a operei, respectiv din perspectiva drepturilor patrimoniale, pe care nu le poate exercita (conform cererii detaliate în ceea ce priveşte cuantumul prejudiciilor morale şi materiale invocate.
Unica pretenţie ce ar putea fi luată în considerare, însă numai dacăs-ar accepta recunoaşterea exerciţiului drepturilor morale ale regizorului în cazul operei colective, este legată de prezentarea spectacolului V.T. la Odorheiu Secuiesc, pretinsă de reclamantă a fi avut loc la data de 30 iunie 2001, sub alt nume şi ca având alţi autori, faptă ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la menţionarea şi comunicarea numelui regizorului la fiecare spectacol.
Pretenţiile cu acest obiect sunt, însă, neîntemeiate, întrucât nu s-a probat în cauză că a avut loc însăşi reprezentarea integrală sau parţială a spectacolului V.T., în condiţiile în care pârâta nu a recunoscut acest fapt, arătând la interogatoriu că, în realitate, trupa de artişti populari din comuna Jurilovca ar fi prezentat cântece şi dansuri aparţinând folclorului rus, chiar dacă unele dintre ele se regăseau în spectacolul V.T.
Şi celelalte probe administrate în cauză infirmă pretenţiile reclamantei, în condiţiile în care chiar un martor propus de reclamantă, respectiv F.E. a arătat că la Odorheiu Secuiesc s-au folosit toate dansurile din spectacolul V.T. şi fragmente din textele cehoviene folosite în acesta, însă într-o altă ordine.
Cum esenţa spectacolului V.T. constă tocmai într-o anumită manieră de îmbinare, printre altele, a elementelor de dans tradiţional, a folclorului cu piesele cehoviene, prezentarea disparată a acestora, în forma pe care însuşi regizorul a preluat-o din fondul comun de valori tradiţionale ori într-o altă ordine decât cea imaginată de regizor, nu are nici o legătură cu opera protejată şi nu este de natură a constitui încălcare a dreptului la nume al reclamantei.
Aceasta cu atât mai mult cu cât la data de 30 iunie 2001 costumele nu se mai aflau în posesia pârâtei şi nu a rezultat să se fi folosit la spectacolul de la Odorheiu Secuiesc, predate fiind din data de 22 februarie 2001 către Primăria comunei Jurilovca, potrivit clauzelor contractului de finanţare (art. 7), printr-un proces-verbal semnat şi de către reclamantă.
Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanţă a stabilit inexistenţa vreunei încălcări a drepturilor reclamantei legate de calitatea de regizor, cu motivarea că dreptul de autor al iniţiatorului operei colective derivă din lege, în termenii art. 6 alin. (2).
În ceea ce priveşte calitatea de scenarist pretinsă de reclamantă, prin motivele de apel s-a adus o interpretare eronată considerentelor instanţei de fond referitoare la proba acestui statut prin înfăţişarea scenariului în posesia căruia reclamanta a susţinut permanent că se află.
Referindu-se la forma concretă de exprimare a operei pretins realizate, contrar susţinerilor apelantei, Tribunalul nu a asimilat condiţia perceptibilităţii într-o formă sesizabilă senzorial, cerută pentru existenţa unei opere protejabile, cu suportul material, astfel încât, în lipsa acestuia din urmă, nu ar fi întrunită cerinţa de protecţie a operei.
Instanţa de fond a arătat că, în contextul nedepunerii la dosar a scenariului, reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 7 din lege, constatare pe care Curtea o apreciază ca legală, din perspectiva dispoziţiilor art. 1169 C. civ., potrivit cărora oricine face o propunere în faţa instanţei este ţinut să o dovedească.
Pe acest temei, ceea ce ar fi trebuit să probeze reclamanta nu este existenţa scenariului, astfel cum se pretinde prin motivarea căii de atac, reproşându-se instanţei de fond că nu a recurs la alte mijloace de probă pentru stabilirea acestei situaţii de fapt, ci conţinutul scenariului, respectiv existenţa unei opere originale, prezentate într-o formă de exprimare care să o facă perceptibilă publicului.
Nu este vorba despre vreo formă scrisă ad probationem pentru a fi necesară înfăţişarea scenariului, protecţia fiind asigurată de vreme ce opera a beneficiat deja de reprezentare publică sub o formă dramatico-muzicală, neputându-se contesta aptitudinea scenariului de a fi exteriorizat într-o manieră suficientă de exprimare.
În absenţa acestuia, însă, probaţiunea presupusă de dovedirea celeilalte cerinţe relative la originalitate este îngreunată, devenind practic imposibil pentru reclamantă să dovedească măsura în care textul pe care s-a bazat opera dramatico-muzicală este original, în sensul că îndepărtarea de opera preexistentă nu este formală, având drept rezultat o creaţie de sine-stătătoare, ce poartă amprenta personalităţii autorului său.
Apelanta nu a dovedit, însă, că a creat o operă în sensul legii, distinctă de ansamblul spectacolului, după cum, în mod corect, a reţinut prima instanţă, în condiţiile în care din actele dosarului, deja analizate prin prezenta hotărâre, reiese crearea unei opere unitare, cu un mesaj precis, transparent.
În acest sens, calitatea şi ritmul adaptării textelor cehoviene au fost impuse de concepţia spectacolului ca întreg; intriga, limbajul nu au sens decât prin raportare la dansurile şi muzica ce le însoţesc, punându-se reciproc în valoare, chiar dacă preluarea textului originar este fidelă, fapt ce rezultă din caietul-program al spectacolului.
Considerente similare au fost reţinute şi în legătură cu costumele asupra cărora reclamanta pretinde, de asemenea, dreptul de autor, în condiţiile în care este evidentă calitatea acestora de simbol, ataşată tradiţiilor comunităţii pe care spectacolul şi-a propus să le valorifice.
Prin fişa de aplicaţie depusă la Consiliul Britanic, s-a menţionat includerea în proiect a portului tradiţional, fapt firesc în contextul mesajului spectacolului, prin prisma căruia nu vor fi primite susţinerile reclamantei referitoare la originalitatea costumelor.
Folosirea pieselor de îmbrăcăminte serveşte la sublinierea mesajului, care trebuie să fie lesne de înţeles şi într-o formă perceptibilă şi vizual, nefiind credibilă o alăturare nepotrivită, lipsită de armonie, între vestimentaţia spectacolului şi dansuri ori muzică tradiţionale, cu sugerarea îndeletnicirilor cotidiene într-un tipar arhetipal de comunitate.
Apelanta se exprimă în termeni similari prin motivele de apel, însă pentru a susţine caracterul original al costumelor, cu referire la textura materialului, croială, culori, accesorii: opţiunile creatoarei în privinţa acestora reflectă, mai degrabă, necesitatea încadrării în concepţia de ansamblu a spectacolului, ce prezintă aspectul unei restricţii, mai puţin al unei încurajări a spiritului creator al costumierului.
Faptul că sunt sugestive şi au menirea de a introduce spectatorul în atmosfera operei dovedesc, contrar celor pretinse de reclamantă, că nu se îndepărtează prea mult de realitate, în caz contrar, vestimentaţia nefiind credibilă, exista riscul antrenării unui eşec al întregului proiect.
În contextul situaţiei de fapt reţinute, o expertiză etnografică, pentru determinarea deosebirilor dintre costumele de scenă şi cele tradiţionale, nu ar fi fost concludentă.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamanta, invocând următoarele critici:
1. Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că opera creată este una colectivă, încadrându-se în prevederile art. 6 din Legea nr. 8/1996.
În realitate, nu se poate vorbi în speţă despre operă colectivă cum este exemplul ziarelor, dicţionarelor, enciclopediilor, etc., ci despre o operă comună divizibilă.
Aceasta, deoarece opera este rezultatul unei activităţi creatoare comune a mai multor persoane, este o operă unitară care presupune schimbul de idei şi eforturi de adaptare a aportului individual la aportul celorlalţi, este creată în aceeaşi unitate de timp, iar contribuţia fiecărui autor poate fi individualizată.
Dacă nu ar fi aşa, s-ar ajunge la însăşi negarea calităţilor de scenarist, coregraf, scenograf, creator al costumelor, etc., în orice operă dramaticămuzicală, contribuţiile acestora considerându-se absorbite într-un tot, fără a se putea atribui vreun drept distinct fiecăruia.
Fiind o operă comună divizibilă şi nu una colectivă, nu se poate reţine că autor al operei este persoana juridică din iniţiativa sub responsabilitatea şi sub numele căruia a fost creată.
2. Instanţa de apel reţine că opera dramatico-muzicală trebuie calificată ca o operă colectivă, deoarece nu există vreo reglementare a regimului aplicabil a acestei opere, aşa cum se întâmplă de exemplu în cazul operelor audio-vizuale.
În realitate, în lipsa unor dispoziţii exprese, ele trebuie calificate conform normelor generale aplicabile, or operele dramatico-muzicale se încadrează fără îndoială în prevederile art. 5 din Legea nr. 8/1996.
3. În conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera, astfel că nu pot fi prezumate autori persoanele juridice sub numele cărora opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publicului aşa cum se reţine în mod eronat de către instanţa de apel prin aplicarea prezumţiei.
4. În conformitate cu prevederile art. 16 din Legea nr. 8/1996 constituie obiect al dreptului de autor şi operele derivate.
Instanţa de apel reţine că nu se poate stabili dacă opera creată trebuie protejată, având în vedre că nu se poate stabili în ce măsura a fost adusă o contribuţie creatoare.
Or, atât timp cât s-a creat o operă distinctă plecând de la alte opere originale, ne aflăm în prezenţa unei opere derivate, fără ca instanţa să poată analiza valoarea ei.
5. Instanţa a reţinut că nu s-au încălcat drepturile morale ale apelantei reclamante în spectacolul susţinut la Odorheiul Secuiesc, deoarece s-au folosit toate dansurile din spectacolul V.T. şi fragmente din textele cotidiene folosite în acesta, însă într-o altă ordine, iar esenţa spectacolului constă într-o anumită manieră de îmbinare, printre altele a elementelor de dans tradiţional a folclorului cu piese cehoviene, iar prezentarea separată a acestora nu are nici o legătură cu opera protejată şi nu este de natură a constitui o încălcare a dreptului la nume al reclamantei.
Din probele administrate, a rezultat însă că s-au prezentat exclusiv fragmente din spectacol, în aceeaşi manieră şi urmărindu-se acelaşi efect şi în consecinţă, au fost încălcate drepturile morale ale reclamantei, respectiv dreptul la menţionarea numelui autorului şi dreptul la integritatea operei.
În ceea ce priveşte costumele realizate, nu se poate reţine că la acea dată pârâta nu se mai afla în posesia lor, având în vedere că Primăria Jurilovca îndeplinea doar rolul unui detentor precar pentru aceste costume.
6. Cu privire la scenariu, instanţa reţine că apelanta nu a dovedit că a creat o operă distinctă de ansamblul spectacolului.
Or, legea nu pretinde ca prestaţia divizibilă a fiecărui autor în cadrul unei opere comune să fie dovedită separat pentru a putea fi protejată. Se pretinde exclusiv aducerea operei la cunoştinţa publicului pentru ca fiecare autor să poată pretinde recunoaşterea contribuţiei sale şi valorificarea separată a dreptului său.
7. Referitor la costume, se menţionează calitatea acestora de simbol şi faptul că sunt realizate într-o manieră stilizată, servind la sublinierea mesajului, dar nu se recunoaşte nici un merit al reclamantei în crearea acestor costume.
Cu alte cuvinte, se decide că stilizarea a fost generată de necesitatea încadrării în concepţia de ansamblu a spectacolului, or tocmai acest fapt denotă originalitate şi creativitate.
În realitate, instanţa judecă valoarea operei rezultate, lucru pe care legea îl interzice, operele fiind egal protejate.
8. Se menţine de asemenea, hotărârea instanţei de fond care a considerat opera ca fiind creată în temeiul unui contract de muncă. În realitate, legea prevede în mod expres necesitatea încheierii contractului de concesiune care trebuie să conţină sub sancţiunea nulităţii anumite clauze.
Chiar dacă ar fi posibilă cesiunea tacită în cadrul unui contract de muncă conform regulilor generale, obiectul cesiunii ar trebui să se afle în circuitul civil, or, în cazul cesiunii drepturilor de autor nu pot fi considerate în circuitul civil operele pentru care autorul nu şi-a manifestat voinţa de a le transmite.
Recurenta a solicitat admiterea recursului, precum şi admiterea în totalitate a cererii de chemare în judecată.
În recurs, recurenta a depus la dosar ca înscris nou, copia deciziei civile nr. 392 A din 15 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Intimata C.R.L.R. nu a depus la dosar întâmpinare, însă cu ocazia dezbaterilor din data de 5 mai 2006, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Recurenta nu a structuratmotivele de recurs şi nu le-a încadrat în drept, dar o parte din criticile formulate pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., în redactarea în vigoare la data pronunţării deciziei atacate.
1. Primele trei critici se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi se referă la greşita calificare a operei, constând în spectacolul V.T., ca fiind operă colectivă, şi nu operă comună, ceea ce atras identificarea greşită a titularului drepturilor de autor asupra operei şi aplicarea în consecinţă a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.
Într-adevăr, pentru a stabili care este titularul drepturilor de autor cu privire la operă în ansamblul său, respectiv dacă reclamanta are sau nu această calitate, care să o îndreptăţească la a reclama încălcarea dreptului de exploatare a operei, instanţele au procedat mai întâi la calificarea operei.
În acest sens, corect s-a reţinut că spectacolului V.T. nu-i sunt aplicabile dispoziţiile capitolului VIII din Legea nr. 8/1996, referitor la operele audiovizuale, care se referă laaceste opere ca fiindcomune, prin trimitere la dispoziţiile art. 5 din lege.
Art. 64 din capitolul menţionat defineşte opera audiovizuală ca fiind opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând într-o succesiune de imagini în mişcare, însoţite sau nu de sunete.
Cum spectacolul V.T. nu este o operă audiovizuală în sensul art. 64, calificarea sa ca operă comună sau colectivă a avut în vedere însuşirile cerute de lege pentru fiecare din cele două categorii de opere.
Din acest punct de vedere, corect a stabilit instanţa de apel că spectacolul îmbină mai multe contribuţii, corespunzătoare diferitelor componente ale acestuia, conceput ca o îngemănare a elementelor de limbaj, sunet, mişcare, recuzită într-o formulă artistică neechivocă în privinţa mesajului propus a fi transmis.
De asemenea, dată fiind natura operei,dramatico-muzicală, niciunul dintre coautori nu poate reclama un drept distinct asupra ansamblului operei create.
Recurenta susţine că ea este cea care a creat scenariul, costumele şi a regizat spectacolul.
Chiar în ipoteza în care s-ar fi dovedit că a avut toate aceste contribuţii la crearea spectacolului, recurenta nu poate pretinde un drept distinct asupra întregului operei, care înglobează şi alte contribuţii şi care formează un tot, conform dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.
Aceste trăsături diferenţiază opera colectivă de cea comună, care este tot rezultatul unei colaborări, dar cu privire la care art. 5 din lege se limitează a preciza că este opera creată de mai mulţi coautori, în colaborare.
Având în vedere calificarea spectacolului V.T. ca fiind operă colectivă, în mod legal instanţa a aplicat dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, conform cărora, în lipsa unei convenţii contrare, dreptul de autor asupra operei colective aparţine persoanei fizice sau juridice din iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată.
În speţă, calitatea de autor al operei aparţine pârâtei, care întruneşte condiţiile prevăzute de textul de lege menţionat, neexistând o convenţie contrară.
Nu numai că nu există o convenţie contrară, dar recunoaşterea acestei calităţi corespunde şi clauzei cuprinse în art. 7 alin. (1) anexa II din contractul de finanţare a proiectului, conform căreia proprietatea, posesia şi drepturile de proprietate industrială şi intelectuală asupra rezultatelor proiectului, ca şi rapoartele şi orice alte documente referitoarea la acesta, trec asupra beneficiarului C.R.L.R.
Cererea de finanţare adresată Consiliului Britanic a fost formulată de C.R.L.R., iar coordonatorul de proiect a fost recurenta E.I., care a cunoscut clauzele acestui contract.
Prin urmare, recurenta nu se poate adresa justiţiei pentru a reclama dreptul exclusiv de exploatare a operei, drept pe care nu-l are şi care aparţine pârâtei.
2. Criticareferitoare la greşita evaluare a operei derivate, în condiţiile în care legea nu permite o asemenea evaluare, este, de asemenea, nefondată.
În primul rând, trebuie observat că instanţele au recunoscut spectacolului în ansamblu calitatea de operă protejată, încadrabilă îndispoziţiile art. 7 lit. d) din Legea nr. 8/1996.
Referirile instanţei de apel la exigenţele pe care trebuie să le întrunească o operă derivată pentru a beneficia de protecţie sunt făcute în contextul în care recurenta solicită recunoaşterea calităţii de autor al scenariului.
Sub acest aspect, nu poate fi primit punctul de vedere al recurentei conform căruia simpla creare a scenariului pornind de la două piese de teatru preexistente asigură scenariului statutul de operă protejată.
Aceasta, deoarece şi opera derivată este supusă aceloraşi exigenţe ca şi opera originară, legea nefăcând nici o distincţie referitoare la condiţiile protecţiei.
Astfel, şi opera derivată trebuie să întrunească cerinţa originalităţii, cum corect a reţinut instanţa de apel.
Contrar susţinerilor recurentei, această instanţă nu a cenzurat valoarea artistică a scenariului, după cum nu a negat aptitudinea acestuia de a fi adus la cunoştinţă publică.
Ceea ce a arătat curtea de apel, menţinând soluţia tribunalului a fost faptul că reclamanta nu a reuşit să probeze conţinutul acestui scenariu, pentru ca instanţa să poată verifica dacă el întruneşte condiţia de a fi original.
Pentru aceste considerente nici criticile de nelegalitate formulate la pct. 4 şi 6 în cererea de recurs nu pot fi primite.
3. Criticile formulate la pct. 5 vizează greşita interpretare a probelor şi, drept urmare, greşita reţinere a situaţiei de fapt sub mai multe aspecte, însă aceste critici nu pot face obiect de analiză în recurs deoarece nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., în redactarea în vigoare la data pronunţării deciziei.
4. În fine, criticile potrivit cărora instanţele nu au reţinut inexistenţa unui contract de cesiune a drepturilor de autor care să legitimeze utilizarea de către pârâtă a operei sunt lipsite de suport, în condiţiile în care pârâta este titularul drepturilor patrimoniale de autor.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte va menţine Decizia atacată şi va respinge recursul ca nefondat.
In baza art. 274 C. proc. civ. Înalta Curte o va obliga pe recurentăla plata sumei de 3 000 RON cheltuieli de judecată către intimata C.R.L.R.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.E. împotriva deciziei nr. 149/A din 26 aprilie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 3000 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă C.R.L.R.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4463/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4269/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
