ICCJ. Decizia nr. 4741/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin încheierea nr. 2615 din 26 septembrie 2003, dată în dosarul nr. 3189/2003, Judecătoria Mediaș a încuviințat executarea silită, solicitată de creditorul B.T., în contradictoriu cu R.N., în baza titlului executoriu atașat și a cheltuielilor de executare, reținând că, potrivit deciziei civile nr. 1949/1999 a Tribunalului Sibiu, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1013/2000 a Curții de Apel Alba Iulia, debitorul datorează creditorului suma de 6.931.972 lei.
Prin încheierea dată la 8 octombrie 2003, Judecătoria Mediaș a dispus îndreptarea erorii materiale din încheierea de încuviințare a executării silite, în sensul că numele creditorului este B.I. și nu "B.T." cum din greșeală s-a menționat.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia civilă nr. 542/A din 19 decembrie 2003, a admis apelul declarat de debitorul R.N. împotriva încheierii prin care s-a încuviințat executarea silită și a schimbat încheierea apelată, în sensul respingerii cererii de încuviințare a executării silite.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că cererea pentru încuviințarea executării silite a fost formulată după expirarea termenului de prescripție prevăzut de art. 405 alin. (1) C. proc. civ. și nu s-a făcut dovada întreruperii cursului prescripției decât până la data de 17 august 2000, conform chitanței nr. 859/2003. Reține instanța de apel, că celelalte chitanțe și înscrisuri privesc plăți făcute anterior datei de 17 august 2000 sau sume datorate în baza altor titluri executorii. Prin urmare, la data de 17 august 2000 a început să curgă un nou termen de prescripție, dar la data de 12 septembrie 2003, când a fost înregistrată cererea de executare, titlul invocat de creditor își pierduse puterea executorie.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambele părți.
Creditorul B.I., invocând art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., susține, în esență, că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a art. 101 alin. (1) și art. 405 C. proc. civ. și că instanța de apel nu a avut în vedere plicul depus la dosar, pe care este aplicată ștampila poștei care atestă expedierea cererii la data de 19 august 2003.
Susține recurentul, că cererea de executare silită a fost trimisă biroului executorului judecătoresc prin scrisoare recomandată, la data de 19 august 2003.
De aceea, termenul de prescripție s-a întrerupt la această dată și pentru că, potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ., termenele se înțeleg pe zile libere, cererea a fost formulată în termen.
Referitor la termenul de prescripție, recurentul mai susține că s-a întrerupt și la data de 4 septembrie 2001, când intimatul a recunoscut debitul la interogatoriul ce i-a fost luat în dosarul nr. 1835/2001, iar în raport cu această dată cererea de executare s-a formulat cu respectarea termenului prevăzut de lege.
Recurentul arată că s-au încălcat dispozițiile art. 156 C. proc. civ., pentru că, fiindu-i respinsă cererea de amânare a judecății, nu i s-a dat posibilitatea să-și facă apărări. Instanța nu a avut în vedere toate înscrisurile depuse la dosar, care atestă că cererea de executare silită a fost formulată în termen și că debitorul îi datorează suma de 6.931.972 lei, recunoscută de acesta la interogatoriul luat într-un alt dosar.
Debitorul R.N., invocând art. 304 pct. 5 C. proc. civ., arată că soluția respingerii cererii de încuviințare a executării silite, pronunțată prin hotărârea atacată este legală, însă în mod greșit instanța nu a dispus nimic în legătură cu cheltuielile de judecată și cere să fie modificată hotărârea pronunțată de instanța de apel cu privire la aceste cheltuieli și să fie obligat intimatul la plata lor.
Recursul declarat de creditor va fi admis, iar recursul declarat de debitor se va constata nul, pentru următoarele considerente.
Termenul de prescripție a executării silite fiind statornicit pe ani și nu pe zile libere, cum susține recurentul creditor, se calculează conform art. 101 alin. (3) C. proc. civ. și se sfârșește în ziua anului corespunzătoare zilei de plecare.
Instanța de apel a pronunțat însă soluția admiterii apelului declarat de debitor și respingerii cererii de încuviințare a executării silite, reținând că, potrivit art. 405 alin. (3) C. proc. civ., dreptul creditorului recurent de a cere executarea silită s-a prescris, fără ca împrejurările de fapt în raport cu care să se poată reține că este întemeiată excepția invocată de apelant să fie pe deplin stabilite și fără să se pronunțe asupra tuturor apărărilor formulate de intimatul creditor prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de apel.
Prin declarația de apel debitorul a invocat prescripția dreptului creditorului de a cere executarea silită și faptul că, potrivit chitanțelor depuse la dosar, a făcut plata integrală a debitului, iar creditorul, prin întâmpinarea formulată, a susținut că termenul de prescripție a executării a fost întrerupt prin plata unor sume de bani făcută de debitor în luna august 2000, dar și prin recunoașterea debitului de către debitor la interogatoriul ce i-a fost luat într-un alt dosar.
Or, instanța de apel a reținut că termenul prevăzut de lege pentru executarea creanței a început să curgă la data de 17 august 2000, când debitorul a făcut plata unei părți din debit, ignorând apărarea formulată de creditor că termenul a fost întrerupt și prin recunoașterea debitului, la interogatoriul luat datornicului într-un alt proces purtat între părți.
Hotărârea atacată este nelegală, deoarece întreruperea termenului de prescripție a executării operează prin recunoașterea debitului de către debitor, recunoaștere care poate fi făcută inclusiv la interogatoriul luat în instanță.
De altfel, considerentele sentinței civile nr. 3899 din 23 decembrie 2003, anexată la declarația de recurs, cuprind referiri la faptul că la interogatoriul luat debitorului R.N., în dosarul nr. 1835/2001, la data de 4 noiembrie 2001, acesta ar fi recunoscut debitul.
înalta Curte, constatând că instanța de apel a reținut că dreptul recurentului-creditor de a cere executarea silită s-a prescris, fără să se pronunțe asupra tuturor mijloacelor de apărare invocate de acesta și că pentru a se verifica susținerile creditorului se impune atașarea dosarului în care a fost luat interogatoriul debitorului sau depunerea la dosar a unei copii legalizate a interogatoriului, va admite recursul declarat de creditor, va casa hotărârea atacată și conform art. 312 alin. (5), art. 314 C. proc. civ., va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Instanța de trimitere se va pronunța asupra mijloacelor de apărare invocate de ambele părți și va avea în vedere faptul că apelantul a formulat și contestație la executarea debitului la care se referă încheierea apelată.
Recursul declarat de debitor va fi constatat nul, în raport cu dispozițiile art. 3021lit. c) și art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
Art. 3021lit. c) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ., prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar motivele de recurs sunt prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea ori modificarea hotărârii recurate. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin invocarea unuia din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat.
Debitorul recurent, căruia hotărârea atacată i-a fost comunicată la data de 2 februarie 2004, a declarat recurs la data de 11 februarie 2004.
în declarația de recurs invocă art. 304 pct. 5 C. proc. civ., însă dezvoltă critici care nu fac posibilă încadrarea în acest motiv de recurs.
Critica formulată de recurent, care privește omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra cererii de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată, constituia motiv de recurs în vechea redactare a art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Textul a fost însă modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, iar după modificare privește numai situațiile în care instanțele acordă plus petita sau extra petita, nu și omisiunea de a soluționa o cerere, cum este cazul, în speță.
Prin urmare, deoarece art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în noua lui redactare, prevede că hotărârea atacată poate fi modificată numai dacă instanța "a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut", omisiunea soluționării cererii, invocată de recurent, nu face posibila încadrare în vreunul dintre motivele prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ.
în consecință, recursul declarat de creditorul B.I. a fost admis, iar recursul declarat de debitorul R.N. a fost declarat nul.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4748/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4456/2005. Civil → |
|---|
