ICCJ. Decizia nr. 4864/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4864
Dosar nr. 9491/59/2005
Şedinţa publică din 13 iunie 2007
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin contestaţia precizată, înregistrată la Tribunalul Timiş sub nr. 10166/C/2005, contestatorul B.R.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC S. SA Sânicolau Mare şi Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti, anularea deciziei nr. 1 din 18 ianuarie 2003 emisă de pârâta SC S. SA; restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. nr. 2710 Sânicolau Mare şi radierea din C.F. a dreptului de proprietate al Statului Român şi al SC S. SA, cu restabilirea situaţiei anterioare; în subsidiar, s-a solicitat că în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de despăgubiri băneşti corespunzătoare valorii imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 1270 din 21 iunie 2005, Tribunalul Timiş a admis, în parte, contestaţia precizată şi în consecinţă, a obligat pe pârâta Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti să acorde reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent constând în bunuri ori servicii, acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilului solicitat, astfel cum a fost această valoare stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expert B.V.
Prin aceeaşi sentinţă s-a respins contestaţia faţă de pârâta SC S. S.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de către Statul Român de la autorii contestatorului, cu titlu de confiscare, renunţare la avere şi expropriere, intrând astfel în categoria drepturilor preluate abuziv, prevăzută de art. 1 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, iar contestatorul a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, conform art. 4 alin. (3) din lege.
Prin Decizia nr. 1 din 18 august 2004, emisă de pârâta SC S. SA, a fost respinsă cererea reclamantului de restituire în natură a imobilului, întrucât acesta a intrat în patrimoniul SC S. SA, conform dispoziţiilor Legii nr. 15/1990 şi HG nr. 834/1991, iar, ulterior, cu ocazia privatizării, conform dispoziţiilor Legii nr. 268/2001, s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 15/2002, cu Agenţia Domeniilor Statului, societatea pârâtă având ca unic asociat pe A.P.S.
Faţă de prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi art. 20.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2003, s-a stabilit că nu se poate restitui în natură imobilul, întrucât a intrat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate integral, dobânditorul fiind de bună-credinţă.
Pe de altă parte, prima instanţă a constatat că imobilul a avut la preluare o suprafaţă construită de 319 mp, iar construcţiile noi edificate au o suprafaţă construită desfăşurată de 425,83 mp, ceea ce reprezintă mai mult de 50% din suprafaţa construită iniţial, astfel încât devin incidente prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu prevederile art. 18 pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
În concluzie, instanţa a constatat că potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, contestatorului i se cuvin a fi acordate măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv bunuri ori servicii, acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare.
Prin Decizia nr. 546 din 7 decembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, s-a admis apelul declarat de reclamantul B.R.A., s-a schimbat, în parte, sentinţa apelată privind măsurile reparatorii şi în consecinţă; s-a constatat că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri în sumă de 10.515.063.909 lei RON, conform raportului de expertiză întocmit de experţii V.I., S.B.D. şi R.M., care face parte integrantă din această hotărâre, în condiţiile prevăzute de Titlu VII din Legea nr. 247/2005; s-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate şi s-au respins apelurile declarate de pârâta Agenţia Domeniilor Statului şi intervenienta I.E.
A fost obligată pârâta Agenţia Domeniilor Statului să plătească reclamantului suma de 11.700 lei RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a constatat următoarele:
Acordarea măsurilor reparatorii în prezenta cauză cade sub incidenţa noilor reglementări introduse prin Legea nr. 247/2005, de modificare şi completare a Legii nr. 10/2001.
Astfel, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor.
Imobilul în litigiu a fost privatizat, iar în cauză nu s-a solicitat constatarea nulităţii actului de înstrăinare, conform art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel că reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri potrivit dispoziţiilor art. 18 lit. c), art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, şi art. 16 şi art. 19 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, iar pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa a omologat raportul de contraexpertiză întocmit în cauză de experţii V.I., S.B.D. şi R.M., care au avut în vedere valoarea de piaţă a imobilului stabilită potrivit standardelor internaţionale, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, despăgubiri în sumă de 10.515.063.909 lei (RON).
În legătură cu apelul declarat de pârâta Agenţia Domeniilor Statului Bucureşti, s-a constatat că excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive este neîntemeiată, deoarece din cuprinsul Deciziei nr. 1 din 18 august 2003, prin care a fost respinsă cererea de restituire, rezultă că SC S. SA i-a comunicat acestei pârâte notificarea reclamantului, iar pârâta trebuia să propună măsuri reparatorii în echivalent potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 27 alin. (2) din vechea reglementare, care stabileşte că „în situaţia imobilelor prevăzute la alin. (1) şi (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care, efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea ...".
În ceea ce priveşte apelul declarat de intervenienta I.E., instanţa de apel l-a respins ca nefondat, având în vedere că mandatarului intervenientei i s-a pus în vedere să indice motivele de fapt şi de drept ale cererii de intervenţie (fila 150 dosar fond), precum şi să precizeze dacă cererea este în interes propriu sau accesorie, pe de o parte, iar, pe de altă parte, intervenienta nu a făcut dovada depunerii notificării în termenul prevăzut de lege.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul B.R.A. şi pârâta Agenţia Domeniilor Statului criticând-o pentru nelegalitate.
Astfel, reclamantul B.R.A. critică Decizia pentru nelegalitate, indicând ca temei legal al criticilor formulate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate reclamantul a arătat că acţiunea sa a avut ca obiect principal restituirea în natură a imobilului situat în Sânicolau Mare, întabulat în C.F. nr. 2710 Sânicolau Mare nr. top 2431-2432, compus din casa nr. 135, curte şi grădină în suprafaţă de 1575 mp, în calitate de succesor ai antecesorilor săi P.S., E.S.(născută B.) şi văduva lui A.B.E.D., calitate ce nu mai poate fi pusă în discuţie în soluţionarea prezentei contestaţii, deoarece acest aspect a fost soluţionat irevocabil prin Decizia civilă nr. 50 din 10 aprilie 2003 emisă de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, în dosarul nr. 954/2003.
Imobilul a fost preluat în mod abuziv de către stat, deoarece antecesorul S.P. a fost condamnat politic şi s-a dispus confiscarea averii sale, potrivit sentinţei nr. 997 din 21 octombrie 1960 emisă de Tribunalul Militar de Regiune Militară Cluj.
Pârâta SC S. SA, refuză restituirea imobilului în natură cu motivarea că nu are suport legal pentru a dispune în acest sens, făcând trimitere la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, pe care le-a interpretat într-o manieră proprie, având în vedere că imobilul a ajuns în patrimoniul său prin privatizare, or, imobilul în litigiu, teren şi construcţie, fiind preluat abuziv de către stat poate fi restituit în natură.
Trimiterea notificării spre soluţionare către Agenţia Domeniilor Statului, concomitent cu respingerea cererii de restituire, este dispusă cu aplicarea greşită a legii, astfel că restituirea în natură se impune a fi făcută de către pârâta SC S. SA, cu atât mai mult cu cât din contraexpertiza efectuată în cauză rezultă că restituirea în natură este posibilă.
Există şi posibilitatea de dezmembrare atât a terenului cât şi a construcţiilor, care este precizată atât în expertiza topografică cât şi în expertiza în construcţii.
În ce priveşte pe pârâta SC S. SA, nu s-a dovedit că aceasta este constructor de bună credinţă şi că ar fi ridicat construcţii pe terenul în litigiu în baza unor autorizaţii legale.
S-a concluzionat că, pârâta SC S. SA nu este constructor de bună credinţă pentru imobilelor privatizate şi că nu poate fi dobânditor de bună credinţă a unui imobil dobândit de Statul Român fără titlu legal.
În ceea ce priveşte cererea subsidiară, privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, se arată că o parte din valori sunt stabilite în RON, iar o parte în ROL, dar valoarea totală finală urmează a se stabili la valoarea leului la nivelul anului 2007.
De asemenea, se arată că deşi pârâta Agenţia Domeniilor Statului a fost obligată la cheltuieli de judecată, instanţa de apel nu precizează dacă această pârâtă este obligată la plata despăgubirilor stabilite prin raportul de expertiză, situaţie în care solicită să se precizeze valoarea despăgubirilor ce urmează a se achita reactualizată cu rata inflaţiei până la data achitării lor.
Criticile formulate de reclamant, aşa cum au fost expuse mai sus, vizează nelegalitatea deciziei civile recurate şi fac posibilă încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin recursul său pârâta Agenţia Domeniilor Statului critică Decizia civilă recurată pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deşi aceasta indică ca temei în drept al criticilor formulate şi dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, pârâta Agenţia Domeniilor Statului arată că în mod legal, instanţa, având în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a respins cererea reclamantului de restituire în natură a imobilului.
Deoarece restituirea acestuia nu mai este posibilă, instanţa trebuia să respingă, ca prematur, capătul de cerere subsidiar, în raport de dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, putând cel mult să dispună obligarea Agenţiei Domeniilor Statului, pe acest aspect, la emiterea deciziei sau a dispoziţiei motivate prin care să propună măsurile reparatorii în echivalent.
Cererea de chemare în judecată poate fi promovată de reclamant numai după soluţionarea notificării în ce priveşte valoarea despăgubirilor acordate pentru imobilul în litigiu, iar instanţa de apel nu a stabilit dacă este vorba de ROL sau RON, şi, de asemenea, evaluarea construcţiilor trebuia să se facă având în vedere starea lor actuală, după evaluarea investiţiilor efectuate şi deducerea acestora din valoarea totală.
În ce priveşte evaluarea terenului, utilizând numai metoda coeficienţilor de bonităţi, se arată că nu este suficientă, fiind necesară şi utilizarea metodei comparaţiilor de piaţă.
De asemenea, s-a arătat că hotărârea recurată este nelegală în măsura în care s-a dispus obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în condiţiile în care nu pârâta este cea căzută în pretenţii, în raport de dispoziţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005, ci Fondul „Proprietatea".
Examinând Decizia în raport de motivele de recurs invocate de reclamantul B.R.A. şi pârâta Agenţia Domeniilor Statului, instanţa constată recursurile întemeiate, urmând a dispune admiterea acestora, pentru următoarele considerente:
Instanţele de fond şi apel au constatat că imobilul din litigiu, înscris în C.F. nr. 2710 Sânicolau Mare, a fost preluat de stat abuziv, urmare a confiscării averii antecesorului reclamantului S.P., care a fost condamnat politic, prin sentinţa nr. 997 din 21 octombrie 1960 emisă de Tribunalul Militar al Regiunii Militare Cluj, fiindu-i astfel incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, art. 2 lit. b), pe de o parte, iar, pe de altă parte, au stabilit că potrivit sentinţei civile nr. 1158/PI din 2 decembrie 2002, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 50 din 10 aprilie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, reclamantul a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, conform dispoziţiilor art. 4 alin. (2) coroborat cu dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au constatat, nelegal, că nu se poate dispune restituirea în natură a imobilului către reclamant, deoarece acesta a făcut obiectul privatizării şi nu s-a solicitat constatarea nulităţii actului juridic de înstrăinare, conform art. 40 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, reclamantul fiind îndreptăţit numai la despăgubiri potrivit dispoziţiilor art. 18 lit. c), art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi art. 16 şi art. 19 din Titlu VII al Legii nr. 247/2005.
Legea nr. 268/2001, în baza căreia s-a privatizat pârâta SC S. SA prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 15 din 8 octombrie 2001 cu Agenţia Domeniilor Statului, în calitate de vânzător, a fost publicată în Monitorul Oficial din 7 iunie 2001, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la 14 februarie 2001 şi după notificarea pârâtei SC S. SA, de către reclamant la 29 martie 2001, privind restituirea în natură a imobilului în litigiu.
În atare situaţie, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, la 14 februarie 2001, dată în raport de care se analizează regimul juridic al imobilului, pârâta SC S. SA care deţine imobilul nu era privatizată integral, imobilul se afla în proprietatea statului, existând astfel, posibilitatea restituirii sale în natură, în condiţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, nefiind aplicabile în speţă dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Instanţa de recurs nu poate însă dispune asupra restituirii imobilului în natură, deoarece aceasta hotărăşte asupra fondului pricinii numai în cazurile în care casează hotărârea atacată, în sensul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite potrivit art. 314 C. proc. civ., iar în speţă situaţia de fapt nu este pe deplin stabilită.
În prezenta cauză au fost invocate şi prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, art. 19 din Legea republicată, iar prin sentinţa tribunalului şi Decizia recurată s-a reţinut că restituirea în natură nu este posibilă şi faţă de aceste texte.
Recurentul a susţinut că SC S. SA nu a edificat construcţii autorizate pe teren iar în rapoartele de expertiză întocmite în cauză nu s-a arătat dacă noile corpuri de clădire sunt de sine stătătoare sau sunt adăugate pe orizontală şi/sau verticală, în raport de forma iniţială a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial, încât să devină incidente dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, dacă au fost autorizate în condiţiile art. 10 alin. (2) din acelaşi act normativ, şi ce suprafaţă de teren este ocupată de acestea şi de servituţile legale. De aceea, se impune efectuarea unei noi expertize topo în cauză, probă ce este incompatibilă cu structura recursului şi administrarea probei cu înscrisuri pentru a se stabili dacă a existat autorizaţie pentru edificarea construcţiilor.
Pe de altă parte, dispozitivul deciziei civile este incomplet, pentru că nu s-a stabilit cărei pârâte îi revine obligaţia de a emite Decizia de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul teren şi construcţii, care nu se poate restitui în natură, fără a stabili cine este obligat la despăgubiri către reclamant, şi fără a se face convertirea acestora în raport de leul greu.
În ce priveşte recursul declarat de pârâta Agenţia Domeniilor Statului, se constată că nu poate fi primită critica formulată de aceasta în sensul că acţiunea reclamantului ar fi prematură, întrucât în măsura în care unitatea notificată SC S. SA a transmis notificarea către recurenta pârâtă pentru soluţionare, în mod legal au apreciat instanţele de fond şi apel că aceasta echivalează cu un refuz de restituire în natură a imobilului, situaţie în care instanţa de judecată are plenitudinea de competenţă în soluţionarea cauzei, reclamantul având acces la jurisdicţia civilă pentru valorificarea drepturilor lui.
Însă, critica formulată de pârâtă, potrivit căreia instanţa de apel a omologat raportul de expertiză prin care s-a stabilit valoarea despăgubirilor la care este îndreptăţit reclamantul prin alte metode, respectiv a comparaţiei prin bonitare, decât cele prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, este întemeiată.
Astfel, potrivit art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001, republicată „valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare".
Validând cuantumul despăgubirilor stabilit prin raportare la alte metode de calcul decât cele avute în vedere de dispoziţiile art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru imobilele ce s-a apreciat că nu pot fi restituite în natură, instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu aplicarea greşită a legii, ceea ce impune efectuarea unui nou raport de expertiză.
În această situaţie, în raport de dispoziţiile art. 314 C. proc. civ., se vor admite recursurile declarate de reclamant şi pârâta Agenţia Domeniilor Statului, va fi casată în parte, Decizia şi se va trimite cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de reclamant şi Agenţia Domeniilor Statului la aceeaşi instanţă.
Se vor menţine restul dispoziţiilor deciziei civile, iar cu ocazia rejudecării apelurilor, se vor avea în vedere toate mijloacele de apărare invocate de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de declarate de reclamantul B.R.A. şi pârâta Agenţia Domeniilor Statului împotriva deciziei nr. 546 din 7 decembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează în parte Decizia atacată şi trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor declarate de reclamant şi Agenţia Domeniilor Statului la aceeaşi instanţă.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 501/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4390/2005. Civil → |
|---|
