ICCJ. Decizia nr. 4929/2005. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4929
Dosar nr. 22603/2/2005
Şedinţa publică din 19 mai 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentinţa civilă nr. 513 din 11 mai 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea reclamantei U.C.M.R., A.D.A., formulată împotriva pârâtei SC A.M.P. SA, astfel cum a fost precizată şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 7.928.186.048 lei, cu titlu de remuneraţie datorată pentru utilizarea operelor muzicale în emisiuni de radio şi televiziune, aferentă trimestrelor II, III şi IV ale anului 2004, precum şi la plata sumei de 20.369.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Acţiunea reclamantei este întemeiată, având în vedere dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea 8/1996 modificată, prin care organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor colectează sumele cuvenite cu titlu de remuneraţie pentru utilizarea operelor, în numele membrilor acestor societăţi de gestiune din domeniul muzical, operei scrise, arte vizuale, etc.
Dispoziţiile menţionate se coroborează cu cele ale art. 13 din aceeaşi lege care reglementează dreptul exclusiv al autorilor operelor muzicale de a autoriza utilizarea acestora sub forma comunicării publice, în diverse modalităţi, printre care emisiunile de radio sau TV.
În temeiul acestor dispoziţii legale, reclamanta a încheiat contractele de licenţă generală de utilizare a repertoriului muzical nr. 3 şi 4/2004, depuse la dosar şi necontestate de pârâtă, aceasta comunicând reclamantei conform art. 5 din contracte, veniturile încasate din publicitate la radio şi televiziune, iar aceste menţiuni constituie baza de calcul a remuneraţiilor datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru utilizarea operelor muzicale de către pârâtă.
Totodată, având în vedre obiectul pretenţiilor reclamantei, respectiv sume datorate cu titlu de drepturi de autor, reclamanta nu era ţinută de prevederile din codul de procedură civilă privind concilierea prealabilă introducerii prezentei acţiuni în vederea achitării debitului.
Prin Decizia civilă nr. 361 A din 18 octombrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că sunt neîntemeiate susţinerile apelantei pârâte referitoare la natura comercială a litigiului, câtă vreme pretenţiile reclamantei nu au ca izvor fapte de comerţ, reclamanta nu are calitatea de comerciant şi nu s-a făcut dovada existenţei unor raporturi comerciale între părţi.
Prin urmare, simplul fapt că pârâta are calitatea de societate comercială, necoroborat cu nici un alt element, nu poate fi de natură să confere caracter comercial prezentului litigiu, aşa încât nu sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 720 C. proc. civ. cu privire la procedura concilierii.
Cât priveşte fondul cauzei, curtea a reţinut că pârâta nu şi-a făcut nici un fel de apărări cu privire la sumele datorate, iar din coroborarea înscrisurilor depuse la dosar, respectiv contracte de licenţă, facturi şi adrese, rezultă temeinicia pretenţiilor reclamantei, pârâta datorând acesteia remuneraţia compensatorie pentru utilizarea operelor muzicale în emisiuni de radio şi televiziune în valoarea totală de 7. 928.186.048 lei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, formulând următoarele critici:
În mod greşit atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au respins excepţia invocată de pârâtă, respectiv aceea a prematurităţii cererii de chemare în judecată, câtă vreme reclamanta nu a respectat prevederile imperative ale art. 7201 alin. (2) C. proc. civ.
Potrivit textului de lege menţionat, în procesele şi cererile în materie comercială, evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.
Recurenta susţine că reclamanta nu a procedat la convocarea sa în vederea concilierii, iar potrivit literaturii de specialitate, când părţile litigante nu au procedat la iniţierea concilierii directe, acesta reprezintă un fine de neprimire a cererii de chemare în judecată introdusă de reclamant.
În legătură cu facturile depuse la dosar, recurenta arată că acestea nu sunt întocmite şi completate conform prevederilor legale, nu poartă semnătura şi ştampila recurentei, astfel încât reclamanta nu poate face dovada că a trimis recurentei aceste facturi, ori că recurenta a fost de acord cu ele.
Recurenta nu a încadrat în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. aceste critici, însă prima dintre ele, face posibilă încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cea de-a doua critică nu poate fi analizată în recurs, deoarece această cale de atac poate fi exercitată numai pentru unul din motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., astfel cum era în vigoare la data pronunţării deciziei.
Or, solicitând instanţei de recurs să reanalizeze proba cu înscrisuri administrată şi implicit să reevalueze situaţia de fapt, recurenta depăşeşte limitele în care instanţa de recurs poate verifica, sub aspectul legalităţii, Decizia atacată.
În ceea ce priveşte critica de nelegalitate, aceasta este nefondată pentru următoarele considerente.
Litigiul de faţă este un litigiu în materia proprietăţii intelectuale, prin care reclamanta tinde la apărarea unui drept de autor prevăzut de Legea 8/ 1996.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, simplul fapt că pârâta are calitate de societate comercială nu conferă natură comercială litigiului şi, prin urmare, nu sunt aplicabile în speţă, dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
Fără a contesta natura litigiului reţinută de instanţa de apel, recurenta consideră că lipsa convocării la conciliere în temeiul art. 7201 C. proc. civ. reprezintă un fine de neprimire al cererii de chemare în judecată, această susţinere fiind lipsită de suport legal.
Cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, reprezentantul recurentei a arătat că litigiul este stins, deoarece a achitat suma datorată; cum însă recurenta nu a înţeles să renunţe la judecata recursului, acesta va fi soluţionat pe fond.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că Decizia atacată este legală şi o va menţine, astfel încât în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC A.P.M. SA Oradea împotriva deciziei civile nr. 361/A din 18 octombrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5293/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 459/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
