ICCJ. Decizia nr. 5199/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin decizia civilă nr. 194/2002 pronunțată de Curtea de Apel București a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții R.V., R.M. și P.M.I. împotriva sentinței civile nr. 1624/2001 pronunțată de Tribunalul București în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General.
Pe cale de consecință, instanța de apel a menținut soluția Tribunalului de respingere a cererii de obligare a pârâtului să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, compus din construcții și teren în suprafață de 148 mp.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut corectitudinea raționamentului juridic al instanței de fond decurgând din următoarele împrejurări:
Temeiul de drept al acțiunii în revendicare introdusă de reclamanți, a fost fundamentat pe prevederile art. 480 C. civ.
La data promovării acestei acțiuni, 29 august 2001, erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 10/2001 și, cum această lege are un caracter special față de dispozițiile de ordin general ale art. 480 C. civ., au prioritate în aplicare. în plus, prin dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 se prevede în mod expres că, bunurile preluate fără titlu, cum sunt cele care fac obiectul litigiului, pot fi revendicate numai în ipoteza în care nu fac obiectul unei legi speciale și, cum în speță, Legea nr. 10/2001 este o astfel de lege, rezultă că reclamanții, nu-și puteau fundamenta acțiunea pe dispozițiile Codului civil.
împotriva acestei decizii, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., au declarat recurs reclamanții criticând-o pentru următoarele considerente:
în mod greșit instanța de apel face trimitere la Legea nr. 213/1998, deoarece această lege, nu privește bunuri ce vor face obiectul unor legi speciale de reparații dar în același timp omite analizarea speței dedusă judecății, prin prisma prevederilor art. 20 și art. 21 din Constituția României, a dispozițiilor art. 8,art. 10 și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și, art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
în opinia recurenților, ambele instanțe au refuzat judecarea pe fond a acțiunii introductive, sub pretextul inadmisibilității acesteia.
Cum prevederile constituționale invocate acordă prioritate convențiilor și tratatelor internaționale la care România a aderat și, cum, atât D.U.D.O. cât și C.E.D.O. asigură accesul la justiție oricărei persoane, precum și dreptul de a beneficia de o judecată dreaptă, rezultă că, era obligatoriu pentru instanțe de a examina temeinicia pretenției reclamantului.
După promovarea recursului, au fost formulate cereri de intervenție accesorii în interesul Municipiului București prin Primarul General, de către intervenienții B.V., R.V., Ș.A., P.M. și P.S.C., cereri care au fost respinse ca inadmisibile, conform art. 56 C. proc. civ.
în examinarea singurei cereri ce formează obiectul recursului, cea formulată de reclamanți, prin prisma criticii aduse hotărârilor pronunțate de către instanța de fond și cea de apel, se constată că aceste hotărâri sunt legale și temeinice, iar recursul este nefondat.
Astfel, prin aceste hotărâri, nu a fost încălcat liberul acces la justiție al reclamanților și nici principiile care guvernează procesele civile, așa după cum ele au fost prevăzute în C.E.D.O. sau D.U.D.O. Dimpotrivă și tocmai în scopul reparării prejudiciilor cauzate cetățenilor români prin preluarea abuzivă a unor imobile în perioada 1945-1989, au fost adoptate unele legi speciale.
Dat fiind faptul că, atât preluarea imobilelor cât și condițiile retrocedării acestora a avut și are loc în mod diferit de condițiile dreptului comun, procedurile de retrocedare, sunt diferite de cele ale dreptului comun.
Procedura legilor speciale de reparație, respectă principiul prevalenței legislației speciale în raport cu cele generale și nu contravine dispozițiilor constituționale ori ale legislației internaționale la care România a aderat. Astfel, procedura administrativă prealabilă promovării unei acțiuni în justiție fundamentată pe Legii nr. 10/2001, are doar rol de urgentare a soluționării pretențiilor foștilor proprietari prin aceea că a dat posibilitatea soluționării pe cale amiabilă a pretențiilor.
Pe de altă parte, aceeași procedură administrativă dă părților posibilitatea evitării unor cheltuieli judiciare considerabile.
Această procedură prealabilă nu îngrădește liberul acces la justiție pentru motivul că, în situația în care nu se ajunge la o înțelegere între petent și autoritatea administrativă, este deschisă calea acțiunii judecătorești. Prin urmare, în etapa a doua a restituirii, cea a plângerii în contra deciziei organului administrativ, principiul constituțional al liberului acces la justiție are deplină aplicabilitate.
Dat fiind faptul că prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd că imobilele preluate fără titlu valabil sau în mod abuziv pot fi cerute de foștii proprietari ori succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale și cum imobilul în litigiu face obiectul unei astfel de legi (Legea nr. 10/2001) rezultă că trebuia urmată calea prevăzută de acest act normativ.
Cum motivele invocate nu se circumscriu în temeiurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recursul a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5209/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 10044/2005. Civil → |
|---|
