ICCJ. Decizia nr. 520/2005. Civil
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 520
Dosar nr. 1247/200.
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2005
Asupra recursului de faţă, constată.
Prin cererea înregistrată sub nr. 5421 din 15 septembrie 2000 la Tribunalului Bucureşti, reclamantul E.M. a chemat în judecată pe pârâtul S.D. solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 2.000.000 dolari SUA, daune morale.
În motivarea cererii, în esenţă, reclamantul arată că în cadrul emisiunii „În flagrant", difuzată în ziua de 10 septembrie 1997 la TVR 1, reputaţia i-a fost grav prejudiciată prin comentariile făcute de pârât, care, la acea dată avea calitatea de preşedinte al Consiliului de Administraţie al FPS, referitoare la falsitatea documentelor prezentate de SC C. Ltd. SRL, societate al cărei acţionar este, la licitaţia organizată pentru privatizarea societăţii Petromidia.
Prin încheierea de şedinţă din 4 decembrie 2000, Tribunalul Bucureşti a pus în vedere reclamantului să depună la dosar dovada achitării cauţiunii aferente cererii deduse judecăţii, obligaţie care îi revenea în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din OUG nr. 53 din 19 mai 2000 pentru unele măsuri privind soluţionarea cererilor referitoare la acordarea de despăgubiri pentru daune morale, în vigoare la acea dată.
Reclamantul a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a art. 1 din OUG nr. 53 din 19 mai 2000 caz în care dosarul cauzei a fost înaintat Curţii Constituţionale.
Prin Decizia nr. 285 din 30 ianuarie 2001, Curtea Constituţională a respins excepţia, ca devenită inadmisibilă, urmare a abrogării OUG nr. 53/2000, prin art. II din OG nr. 34/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în M. Of. nr. 511 din 28 august 2001.
La termenul de judecată din 25 februarie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV - a civilă, a pus în discuţia părţilor şi a rămas în pronunţare asupra excepţiei netimbrării cererii deduse judecăţii, excepţie pe care a respins-o prin încheierea din 4 martie 2003 când, a pus în vedere reclamantului să timbreze cererea cu suma de 668.645.000 lei.
Reclamantul a formulat cerere de scutire la plata taxei de timbru menţionate, cerere care a fost înaintată spre competentă soluţionare Administraţiei Finanţelor Publice a sectorului 4 Bucureşti.
Cu adresa nr. 59369 din 29 aprilie 2002, Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 4 Bucureşti a comunicat reclamantului că nu se încadrează în cazurile de scutire la plata taxelor de timbru instituite prin dispoziţiile Legii nr. 146/1997, caz în care cererea sa a fost respinsă.
Prin sentinţa civilă nr. 1052 din 24 iunie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a V- a civilă, a anulat ca netimbrată cererea dedusă judecăţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 146/1997, reţinând, în esenţă, că reclamantul nu a făcut dovada achitării taxelor de timbru.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, susţinând, în esenţă, că în raport de obiectul cererii deduse judecăţii, obligarea pârâtului la plata de daune morale, legea nu impune obligaţia plăţii unei taxe judiciare de timbru.
Prin Decizia civilă nr. 6 A din 10 ianuarie 2003 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III– a civilă, a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat.
În motivarea deciziei, în esenţă, s-a reţinut că, prin dispoziţiile Legii nr. 146/1997, nu sunt prevăzute scutiri la plata taxelor judiciare de timbru pentru cererile având ca obiect plata daunelor morale, motiv pentru care, de altminteri, i-a fost respinsă şi cererea de scutire de către Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 4 Bucureşti, împrejurare în care, în mod just, tribunalul a anulat cererea dedusă judecăţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul invocând incidenţa art. 304 pct. 4 şi 304 pct. 10 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de casare, recurentul susţine că instanţele de fond, prin stabilirea în sarcina sa a obligaţiei de plata taxelor judiciare de timbru, deşi legea nu prevede o asemenea obligaţie, au depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, intrând în competenţele puterii legislative.
Totodată, recurentul arată că instanţa de apel a omis să se pronunţe în legătură cu un înscris, pe care îl califică a fi un mijloc de probă care era esenţial pentru dezlegarea pricinii, anume Decizia civilă nr. 180/A din 11 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Analizând recursul instanţa constată că este fondat pentru următoarele considerente:
Existenţa obligaţiei de plată a taxelor judiciare de timbru şi, respectiv, cuantumul legal al acestor taxe se analizează de către instanţele judecătoreşti, astfel cum rezultă din interpretarea dispoziţiei art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, în raport de „momentul înregistrării acţiunii sau cererii".
Or, cererea dedusă judecăţii de reclamantul E.M., având ca obiect obligarea pârâtului S.D. la plata sumei de 2.000.000 lei dolari SUA, reprezentând daune morale, a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti la data de 15 septembrie 2000.
La data menţionată, potrivit dispoziţiilor art. 15 lit. f1) din Legea nr. 146/1997, astfel cum această lege era modificată prin OG nr. 11/1998 şi OUG nr. 53/2000, acţiunile şi cererile referitoare la stabilirea şi acordarea de despăgubiri persoanelor fizice pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, vieţii intime, familiale sau private, ori dreptului la imagine erau scutite de plata taxelor judiciare de timbru.
Împrejurarea că, ulterior, în cursul judecăţii, art. 15 lit. f1) din Legea nr. 146/1997 a fost abrogat prin OG nr. 34/2001 este irelevantă şi nu poate conduce la concluzia că, în mod retroactiv, pentru acţiunile şi cererile deduse judecăţii anterior abrogării, dar aflate în curs de judecată, se datorează taxe de timbru.
De altminteri, concluzia se impune şi urmare a interpretării dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora instanţele judecătoreşti, în cursul procesului, pot reanaliza cuantumul taxelor de timbru numai în cazul în care au fost investite cu soluţionarea unor cereri de chemare în judecată pentru care, la momentul înregistrării, legea impunea o astfel de obligaţie de plată, însă au apărut elemente de natură să determine o valoare mai mare decât era stabilită iniţial.
Pentru considerentele arătate, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., curtea va admite recursul declarat de reclamant şi, constatând că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 146/1997, va casa Decizia recurată şi sentinţa tribunalului şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceluiaşi tribunal.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a avut în vedere şi faptul că motivul de recurs găsit a fi întemeiat nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., cum greşit s-a invocat prin cererea de recurs ci, în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Celelalte critici formulate de recurent prin cererea de recurs, urmează a fi analizate, în rejudecare, sub formă de apărări.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul M.G.E. împotriva deciziei nr. 6/A din 10 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III–a civilă.
Casează Decizia recurată precum şi sentinţa nr. 10521 din 24 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV–a civilă, şi trimite cauza la acelaşi tribunal pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2005.
← ICCJ. Decizia nr. 59/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 484/2005. Civil → |
---|