ICCJ. Decizia nr. 524/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 524.
Dosar nr. 16.193/3/2005
Şedinţa publică din 28 iunie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 21 iunie 2005 P.E.I. a chemat în judecată pârâtele Primăria municipiului Bucureşti şi Prefectura municipiului Bucureşti cerând a fi obligate:
- să soluţioneze notificările formulate în anul 2001 şi să-i atribuie, în temeiul art. 44 din Constituţie şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, un teren construibil situat pe un alt amplasament într-o zonă similară în echivalentul terenului în suprafaţă de 310 mp preluat de stat, precum şi să-i acorde, în echivalentul clădirii abuziv preluată de stat prin naţionalizare, fie despăgubiri băneşti, fie un apartament, cu precizarea că valoarea imobilului este de 96.000 dolari SUA.
- să-i plătească despăgubiri pentru paguba pricinuită prin amânare potrivit art. 154 C. proc. civ.
La 7 noiembrie 2005 reclamanta a renunţat la judecată faţă de pârâta Prefectura municipiului Bucureşti.
La 6 aprilie 2006 pârâta Primăria municipiului Bucureşti a depus la dosarul cauzei dispoziţia nr. 5279/5634 din 20 martie 2006 emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti, în raport cu care, în şedinţa publică din 10 aprilie 2006 părţile au pus concluzii de respingere a acţiunii ca fiind rămasă fără obiect.
Reclamanta a declarat apel prin care a susţinut că prima instanţă a reţinut greşit că a solicitat să se constate că acţiunea a rămas fără obiect, deoarece asemenea solicitare a vizat numai capătul de cerere privind obligarea pârâtei să emită dispoziţie motivată, nu însă şi celelalte cereri aşa cum au fost ele precizate pe parcursul procesului, anume cea referitor la compensarea terenului şi construcţiei preluate de stat cu un alt teren construibil în aceeaşi suprafaţă şi calitate, respectiv cu un apartament în municipiul Bucureşti din fondul privat al statului administrat de Municipiul Bucureşti, precum şi cea privind acordarea de daune morale în sumă de 10.000 lei pentru împiedicarea accesului la justiţie prin neemiterea dispoziţiei de soluţionarea a notificării.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a pronunţat Decizia civilă nr. 694 A din 29 noiembrie 2006, prin care a admis apelul declarat de reclamantă, a desfiinţat în parte sentinţa atacată şi, păstrând celelalte dispoziţii din aceasta, a trimis cauza la Tribunalul Bucureşti în vederea rejudecării capătului de cerere privind plata de daune morale.
Instanţa de apel a constatat că tribunalul a lăsat nesoluţionat capătul de cerere referitor la daunele morale, dar corect a hotărât că toate celelalte capete de cerere au rămas fără obiect, deoarece prin dispoziţia emisă în timpul procesului au fost avute în vedere măsurile reparatorii cerute instanţei.
Reclamanta a declarat recurs prin care, acceptând soluţia dată în apel cu referire la dispoziţia de rejudecare a capătului de cerere privind daunele morale, a criticat aceeaşi hotărâre pentru modul de soluţionare a restului apelului, susţinând că este casabilă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Dezvoltând în acest sens recursul, reclamanta a imputat instanţei de apel că a greşit apreciind că dispoziţia nr. 5279/2006 modificată prin dispoziţia nr. 5634/2006 a rezolvat şi cererile sale referitoare la compensarea prin echivalent cu un anume teren şi cu un apartament, deoarece, în realitate, prin acea dispoziţie nu i-au fost oferite măsuri reparatorii în echivalent, ci doar i-a fost confirmat dreptul la acestea, drept consacrat legislativ prin art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001 modificată şi republicată.
Ca urmare, reclamanta a cerut instanţei de recurs să dispună rejudecarea şi a arătatelor capete de cerere din acţiunea principală, scop în care a invocat ca practică judiciară decizii de speţă ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţii Europene a Drepturilor Omului, susţinând concomitent că Primăria municipiului Bucureşti dispune de bunuri ce pot fi acordate în compensare, aşa cum rezultă din conţinutul unui articol apărut în presă şi ataşat recursului.
Recursul nu este întemeiat.
În mod normal, ca formă firească de respectare a legii, notificarea formulată de către P.E.I. în condiţiile art. 21 din forma iniţială a Legii nr. 10/2001 trebuia urmată de o dispoziţie emisă de Primăria municipiului Bucureşti potrivit prevederilor obligatorii ale art. 23 din aceeaşi formă a aceluiaşi act normativ, dispoziţie care putea fi contestată în justiţie în condiţiile prescrise de art. 24 alin. (7) şi (8) din legea enunţată.
Cu alte cuvinte, Legea nr. 10/2001 a prevăzut accesul la justiţie numai pentru refuzul expres exprimat al entităţii notificate de a aproba acordarea măsurilor reparatorii obiect al notificării, omiţând însă să reglementeze cazul, nefiresc de altfel, de tăcere a unităţii notificate.
Lipsa de reglementare nu poate împiedica însă accesul la justiţie al titularului dreptului subiectiv recunoscut de Legea nr. 10/2001, date fiind prevederile art. 21 din Constituţie, precum şi cele ale art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Aşadar, pe cea din urmă cale justiţia are obligaţia de a hotărî asupra încălcării drepturilor cu caracter civil ale persoanei căreia nu i s-a răspuns la notificare, după caz, fie prin obligarea entităţii notificate să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii transmise prin notificare, fie să dispună ea însăşi (instanţa investită) asupra a chiar măsurilor reparatorii cuvenite.
Calea descrisă este posibilă însă, aşa cum s-a mai arătat, numai atât timp cât durează tăcerea unităţii notificate, rămânând fără obiect în momentul în care, până la soluţionarea unei asemenea cereri, a fost emisă Decizia sau dispoziţia motivată de către notificat, ipoteză în care persoana notificatoare se poate adresa efectiv justiţiei numai pe calea contestaţiei anume prevăzută prin art. 24 alin. (7) şi (8) din forma iniţială a Legii nr. 10/2001 devenit art. 26 alin. (3) după modificarea şi republicarea legii.
Este tocmai cazul în speţă, în care P.E.I. a cerut la 21 iunie 2005, prin un prim capăt, obligarea Primăriei municipiului Bucureşti să soluţioneze în anume modalităţi notificările pe care i le-a adresat, iar mai înainte de judecarea cererii Primarul General al municipiului Bucureşti a emis dispoziţii motivate prin care s-a pronunţat asupra acelor notificări, dispoziţii care pot fi atacate numai pe calea expresă şi exclusivă prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată şi republicată.
În consecinţă, nu pot fi separate, ca mod de soluţionare, cererea principală constând în obligaţia primăriei de a emite dispoziţie motivată, care ar rămâne fără obiect consecinţă a emiterii dispoziţiei până la judecată, de cererea accesorie constând în pretenţia asupra unui anumit mod de rezolvare a cererii obiect al notificării, care să fie judecată în continuare de către instanţa iniţial investită.
Aceasta pentru că sunt supuse controlului judecătoresc reglementat prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată şi republicată tocmai conţinutul şi modalitatea de rezolvare a cererilor obiect al notificărilor.
În raport cu toate cele astfel arătate, instanţa de apel a procedat pe deplin legal, recursul nefiind fondat, urmând a fi respins în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.E.I. împotriva deciziei nr. 694/A din 29 noiembrie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8904/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 501/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
