ICCJ. Decizia nr. 5518/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5518
Dosar nr. 11859/200.
Şedinţa publică din 22 iunie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1178 din 25 noiembrie 2003, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta V.M. împotriva pârâtului Statul Român prin Consiliul local al municipiului Cluj Napoca, având ca obiect revendicare teren.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a solicitat, în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994, retrocedarea unei suprafeţe de teren de 375 mp, rămasă în folosinţa sa după exproprierea suprafeţei totale de 658 mp teren, prin Decretul nr. 469/1999. Tribunalul a constatat că restituirea imobilelor expropriate, respectiv a porţiunii de teren rămasă liberă este reglementată de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 şi nu de Legea nr. 33/1994.
În acest sens, instanţa a reţinut că reclamanta nu a formulat notificare conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi întrucât aceasta nu şi-a fundamentat acţiunea pe dispoziţiile acestei legi speciale, s-a apreciat că acţiunile fondate pe dreptul comun sunt inadmisibile în condiţiile existenţei legii speciale, doar cele începute anterior intrării ei în vigoare putând fi continuate conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa a mai constatat că în raport de dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, acţiunea în revendicare este şi prescrisă, termenul de un an de la intrarea în vigoare a legii fiind împlinit.
Reţinând că excepţia de inadmisibilitate premerge celei privind stingerea dreptului la acţiune prin prescripţie extinctivă, tribunalul a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Prin Decizia nr. 862/A din 8 aprilie 2004, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamant, reţinând că atât Legile fondului funciar cât şi Legea nr. 10/2001, confereau drept reclamantului la redobândirea proprietăţii dar pe calea procedurilor speciale, a cererii în reconstituire şi a notificării unităţii deţinătoare, iar nu pe calea acţiunii civile în revendicarea dreptului de proprietate.
Instanţa a mai reţinut că atât excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cât şi a prescripţiei dreptului la acţiune au fost puse în discuţia părţilor, reclamantul exprimându-şi poziţia asupra lor.
Totodată, instanţa a reţinut că deşi se invocă aplicarea în cauză a Legii nr. 10/2001, o asemenea cerere se soluţionează în cadrul procedurii prevăzute de art. 21 a notificării persoanei deţinătoare a imobilului şi cum reclamantul nu a uzat de această cale, în apel, conform art. 294 C. proc. civ., nu îşi poate modifica obiectul cererii de chemare în judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând prevederile art. 304 pct. 5, 9 şi 10 C. proc. civ.
Susţine reclamantul că ambele instanţe au deturnat obiectul judecăţii de la temeiurile de drept invocate, respectiv art. 35 şi art. 36 din Legea nr. 33/1994, la alte temeiuri şi proceduri, respectiv Legea nr. 10/2001.
Reclamantul mai susţine că în mod greşit instanţa de apel şi-a însuşit excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, pentru considerentul că ar fi trebuit să uzeze de notificare şi prevederile Legii nr. 10/2001 şi nu de Legea nr. 33/1994, în condiţiile în care parcurgerea acestei proceduri nu era necesară.
Totodată, s-a învederat că excepţia de tardivitate este greşită că instanţa de apel, confirmând sentinţa tribunalului de respingere ca inadmisibilă a acţiunii, nu s-a pronunţat asupra fondului, omiţând să pună în discuţie cererea de probaţiune pentru clarificarea unor aspecte care privesc fondul.
Recursul va fi admis, pentru următoarele considerente.
Sub un prim aspect, trebuie observat că atât prin acţiune cât şi în motivele de apel, reclamanta a invocat constant prevederile Legii nr. 33/1994.
Ca atare, în aplicarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţele erau obligate să soluţioneze cererea de limitele investirii, şi nu ca acţiune în revendicare.
Pe de altă parte, curtea de apel şi-a însuşit excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, reţinând în mod greşit că retrocedarea imobilului era posibilă numai cu respectarea procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001, de care reclamantul nu a uzat.
În materia restituirii imobilelor preluate de stat, Legea nr. 10/2001 este o lege generală în raport cu Legea nr. 33/1994.
Prin această lege nu au fost abrogate în mod expres dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, care se aplică atât faptului neutilizării bunului expropriat potrivit scopului de utilitate publică, care a început sub imperiul legii vechi şi continuă sub imperiul legii noi, cât şi efectelor pe care le generează acest fapt.
Într-adevăr, pentru imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, Legea nr. 10/2001 prevede măsuri speciale de restituire, însă diferenţa de reglementare faţă de art. 35 din Legea nr. 33/1994. constă în aceea că, potrivit Legii nr. 10/2001, există un termen pentru formularea notificării, în timp ce în cazul cererii formulate în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994, limitarea temporară există numai în cazul unei noi declaraţii de utilitate publică.
Susţinerea ambelor instanţe că reclamanta trebuia să formuleze notificarea prevăzută de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este greşită, câtă vreme terenul a cărui restituire se cere era deţinut de reclamantă.
Întrucât dispoziţiile art. 35 din Legea specială nr. 33/1994 nu au fost abrogate în mod expres şi între cele două acte normative există unele diferenţe de reglementare, conform principiului generalia specialibus non derogant nu se poate reţine că din momentul în care a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 au devenit inaplicabile.
Prin urmare, drepturile persoanelor ale căror imobile au fost expropriate pot fi în continuare realizate în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994, dacă sunt îndeplinite condiţiile acestui text, situaţie ce urmează a fi verificată de instanţe de trimitere cu prilejul analizării fondului pricinii, în condiţiile în care acţiunea formulată de reclamantă nu este nici inadmisibilă, aşa cum au reţinut ambele instanţe şi nici prescrisă, aşa cum a apreciat prima instanţă.
Pentru considerentele ce preced şi în temeiul dispoziţiilor art. 313 cu referire la art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curtea va casa Decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul M.V. împotriva deciziei nr. 862 A din 8 aprilie 2004 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza pentru rejudecarea apelului, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 22 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5517/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5516/2005. Civil → |
|---|
