ICCJ. Decizia nr. 5517/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5517
Dosar nr. 10632/200.
Şedinţa din 22 iunie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 5361 din 11 septembrie 2003, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis cererea formulată de reclamanta T.M.N.C., în contradictoriu cu pârâţii G.A. şi G.E. şi a dispus evacuarea pârâţilor din imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Bucureşti, împreună cu dependinţele şi cota parte de 9/80 din terenul aferent, prin actul dotal nr. 3925 din 31 ianuarie 1946, încheiat la căsătoria acesteia cu T.T.
Imobilul a fost naţionalizat, însă prin sentinţa civilă nr. 9292 din 10 iunie 1999, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a hotărât lăsarea lui în deplină proprietate şi liniştită posesie a reclamantei, iar prin dispoziţia nr. 1212 din 2 august 1999, dată de Primarul general al municipiului Bucureşti, a fost restituit fostei proprietare.
Prin contractul de închiriere nr. 15434 din 20 octombrie 1994, pârâtului G.A. şi familiei sale i-au fost închiriate, în folosinţă exclusivă, două camere, cămara, debara şi veranda din acest apartament, iar bucătăria, baia, oficiul, vestibulul şi culoarul, în folosinţă comună, pe un termen de 5 ani, până la data de 18 aprilie 1999. Conform OUG nr. 40/1999, locaţiunea a fost reînnoită prin contractul nr. 21659 din 30 august 1999.
Reclamanta a cerut ca pârâţii să fie obligaţi să elibereze imobilul, cerere calificată de instanţă ca fiind evacuare, în temeiul dispoziţiilor OUG nr. 40/1999.
Reţine instanţa de fond, că cererea de evacuare a pârâţilor din spaţiul deţinut conform contractului de închiriere este întemeiată, deoarece o dată cu restituirea apartamentului raporturile locative ale pârâţilor au suferit modificări. Prorogarea legală a contractului de închiriere a pârâţilor este valabilă şi în cazul redobândirii imobilului de către fostul proprietar, dar aceştia au obligaţia încheierii unui contract de închiriere, contract care trebuie să conţină clauzele prevăzute de art. 21 din Legea nr.114/1996.
Articolul 13 din OUG nr. 40/1999 se referă la situaţii de excepţie, când reînnoirea contractului de închiriere nu operează. Textul prevede că reînnoirea contractului nu se aplică în cazul chiriaşului care are un comportament ce face imposibilă convieţuirea sau împiedică folosirea normală a locuinţei.
Or, pârâţii au săvârşit fapte repetate, şicane permanente la adresa reclamantei, prin aceea că au refuzat proprietarului folosirea normală a locuinţei, constând în posibilitatea de a viziona locuinţa şi de a deţine cheile imobilului pentru accesul în locuinţă. Aceste fapte au caracter unilateral, fiind săvârşite prin inacţiuni, iar dovada faptelor o constituie notificarea adresată pârâţilor prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc I.R., sub nr. 272 din 28 mai 2003.
Pârâţii nu au înţeles să răspundă la notificare şi nu s-au prezentat nici în faţa instanţei.
Pentru spaţiile ocupate în mod samavolnic (două camere de locuit şi dependinţe) cererea de evacuare este întemeiată, deoarece pârâţii sunt detentori precari, calitate care nu poate fi ocrotită prin permiterea continuării actelor de folosinţă.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 973 A din 13 noiembrie 2004, a respins apelul declarat de pârâţi, reţinând că apelanţii au şicanat permanent pe reclamantă, „refuzând folosirea normală a locuinţei de către aceasta, constând în posibilitatea de a vizita locuinţa, de a avea acces în ea şi de a deţine cheile imobilului". Se mai reţine, că aceştia nu au formulat critici concrete privind soluţia pronunţată prin hotărârea apelată, arătând doar că sunt în vârstă şi nu pot procura o altă locuinţă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii care, invocând art. 304 pct. 7, 9, 10 C. proc. civ., în esenţă, formulează următoarele critici.
- Cu privire la spaţiile ocupate cu contract de închiriere operează autoritatea de lucru judecat, deoarece acţiunea este întemeiată pe art. 13 lit. c) din OUG nr. 40/1999, iar între aceleaşi părţi s-a mai purtat un proces având acelaşi obiect. În acel proces, instanţa a reţinut că nu s-a dovedit incidenţa în cauză a art. 13 din Ordonanţă.
- Hotărârea atacată este pronunţată cu aplicarea greşită a art. 13 din OUG nr. 40/1990, pentru că prelungirea contractului operează o singură dată în cadrul termenului prevăzut de lege şi o dată contractul prelungit la momentul intrării în vigoare a OUG nr. 40/1999, situaţiile prevăzute de art. 13 nu mai sunt aplicabile. De aceea, cauzele de exceptare de la prelungirea duratei contractelor de închiriere trebuie să existe la data la care operează prelungirea. Or, ele nu existau la acea dată, fapt dovedit cu Decizia civilă nr. 2151/A din 12 decembrie 2003, iar prin menţinerea hotărârii instanţei de fond au fost extinse cauzele de exceptare de la regula prelungirii, acordându-le puterea unei încetări a contractului de plin drept, ceea ce adaugă la lege.
Susţin recurenţii, că nu s-a făcut dovada că s-au opus la utilizarea spaţiilor de către reclamantă.
- Pentru spaţiile pe care pârâţii nu le deţin în calitate de chiriaşi, în cererea de apel s-a invocat lipsa de interes a reclamanţilor, iar în subsidiar s-a invocat faptul că cererea este neîntemeiată, deoarece spaţiul este liber, nu este încuiat, pârâţii nu l-au deţinut niciodată şi nu s-au opus la folosirea lui.
Recurenţii arată că au invocat la instanţa de apel că s-au încălcat dispoziţiile Codului de procedură civilă sub aspectul administrării probatoriului, pentru că s-a reţinut că lipsa pârâţilor la proces echivalează cu o recunoaştere a drepturilor, deşi nu s-a administrat proba cu interogatoriu sau vreo altă probă.
- Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiilor autorităţii lucrului judecat şi lipsei de interes şi nu a permis apelanţilor să facă dovada că nu s-au opus la intrarea proprietarilor în apartament şi că nu au avut un comportament care face imposibilă convieţuirea.
- Hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, pentru că nu se arată care sunt motivele înlăturării susţinerilor apelanţilor, invocate prin motivele de apel.
Recursul va fi admis, pentru următoarele considerente.
Criticile formulate fac posibilă încadrarea în motivele de recurs invocate de recurenţi şi sunt incidente dispoziţiile înscrise în art. 304 pct. 7 şi 10 C. proc. civ.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiilor invocate de apelanţi şi nu a răspuns criticilor formulate de aceştia prin declaraţia de apel şi cererea aflată la dosar, depusă anterior primului termen de judecată.
Fără să facă referiri la probele administrate în cauză şi la dispoziţiile legale pe care şi-a întemeiat soluţia respingerii apelului, instanţa reţine doar că pârâţii au şicanat-o permanent pe reclamantă şi că nu au formulat nici o critică concretă, deşi în termenul prevăzut de art. 287 alin. (2) C. proc. civ., apelanţii au depus la dosar ample motive de apel în care invocă excepţii, susţin că au notificat-o pe reclamantă să încheie contract de închiriere, că nu folosesc spaţiul pentru care nu au contract de închiriere şi că nu s-au opus ca reclamanta să pătrundă în imobil. Apelanţii au solicitat probe pentru dovedirea acestor împrejurări.
Ignorând motivele de apel formulate de pârâţi în termenul prevăzut de lege, instanţa de apel, care a reţinut că apelanţii nu au formulat critici concrete, nu s-a pronunţat asupra mijloacelor de apărare invocate de aceştia şi respingând probele solicitate atât în scris, cât şi oral la termenul când s-a soluţionat apelul, nu a stabilit deplin situaţia de fapt, în raport de care să se pronunţe asupra cererii de evacuare a pârâţilor din imobilul proprietatea reclamantei.
Faţă de susţinerile reclamantei că pârâţii prin comportamentul lor fac imposibilă convieţuirea, de apărările apelanţilor că nu folosesc spaţiul care este liber şi neîncuiat şi că nu s-au opus niciodată ca reclamanta să folosească acest spaţiu şi de faptul că instanţa de fond a reţinut că pârâţii ar avea un comportament şicanator, doar raportat la notificarea adresată acestora la data de 28 mai 2003, instanţa de apel trebuia să administreze probe pentru stabilirea împrejurării în raport de care pot fi aplicate dispoziţiile art. 13 din OUG nr. 40/1999 (chiriaşul are un comportament ce face imposibilă convieţuirea sau împiedică folosirea normală a locuinţei), pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia.
Argumentaţia sumară din hotărârea atacată, fără referiri la criticile formulate de apelanţi şi nestabilirea deplină a situaţiei de fapt, nu oferă instanţei de recurs posibilitatea de a analiza legalitatea şi temeinicia soluţiei admiterii acţiunii formulată de reclamantă şi evacuării pârâţilor din imobil, pronunţată de instanţa de fond, păstrată prin respingerea apelului declarat de pârâţi.
Pentru considerentele expuse, conform art. 312, art. 314 C. proc. civ., se va admite recursul, va fi casată hotărârea atacată şi se va trimite cauza instanţei de apel spre rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâţii G.A. şi G.E. împotriva deciziei nr. 973 A din 13 mai 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III–a civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza pentru rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 555/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5518/2005. Civil → |
|---|
