ICCJ. Decizia nr. 6138/2005. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6138/2005
Dosar nr. 12934/2004
Şedinţa publică de la 8 iulie 2005
Asupra recursurilor civile de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 6163 din 10 octombrie 2003, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, a admis acţiunea formulată de reclamantul D.M. împotriva pârâţilor R.A. A.P.P.S. şi Ministerul Finanţelor Publice şi i-a obligat pe pârâţi să încheie contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în Bucureşti, la preţul de 752.550.482 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul este titularul contractului de închiriere nr. 60132/1990 încheiat cu ICRAL Herăstrău şi imobilul în care acesta locuieşte nu este locuinţă de protocol, situaţiune ce a fost stabilită prin sentinţa civilă nr. 353 din 3 aprilie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, aşa încât sunt aplicabile prevederile art. 7 din Legea nr. 85/1992.
Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, prin decizia nr. 529 A din 18 martie 2004, a respins ca nefondate apelurile formulate de cei doi pârâţi.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, au declarat recurs ambii pârâţi.
I. În recursul său, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice invocă prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că în mod greşit instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 85/1992, deoarece imobilului în litigiu nu-i sunt aplicabile aceste dispoziţii legale întrucât el se încadrează în categoria construcţiilor de lux.
Recurentul pârât mai arată că imobilul este compus dintr-un apartament cu 4 camere, cu o suprafaţă de 162,4 mp, terasă cu o suprafaţă utilă de 30,11 mp, spaţiu locativ la demisol cu o suprafaţă de 19,58 mp; spaţii de depozitare; cota-parte din spaţii comune şi spaţii de circulaţie la demisol cu o suprafaţă de 72,50 mp, aşa încât, datorită acestor parametri, el trebuie încadrat în categoria construcţii de lux şi de aceea este exceptat de la vânzare conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 85/1992, imobilul fiind locuinţă de protocol.
Se mai susţine că hotărârea atacată este nelegală şi sub aspectul modalităţii în care s-a stabilit cuantumul preţului imobilului în litigiu, preţ ce trebuia să aibă în vedere valoarea de piaţă.
I. Recursul este nefondat.
Conform art. 7 din Legea nr. 85/1992: „Locuinţele construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat până la data intrării în vigoare a prezentei legi, altele decât locuinţele de intervenţie, vor fi vândute titularilor contractului de închiriere, la cererea acestora, cu plata integrală sau în rate a preţului, în condiţiile Decretului-lege nr. 61/1990 şi ale prezentei legi”. Alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că „beneficiază de prevederile alin. (1) şi chiriaşii care nu sunt angajaţii unităţilor proprietare”.
Prin sentinţa civilă nr. 353 din 3 aprilie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a stabilit că imobilul în litigiu nu întruneşte condiţiile legale pentru a fi integrat în categoria „locuinţă de protocol”, fiind construit din fondurile statului, aşa încât, în mod just instanţa de fond şi instanţa de apel au reţinut că acestuia îi sunt aplicabile prevederile art. 7 din Legea nr. 85/1992.
Pe de altă parte, Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat (republicată în M. Of. nr. 260 din 15 septembrie 1994) nu cuprinde noţiunea tehnico-juridică de „categorie a locuinţelor de lux” sau a „construcţiilor de lux” la care se referă recurentul pârât, iar expertiza efectuată în cauză de expertul alineatului a stabilit că în raport de criteriile prevăzute de Legea nr. 85/1992 apartamentul se încadrează în categoria „confort sporit” care nu este însă exceptată de la vânzare.
Referitor la preţ, acesta a fost corect stabilit prin expertiza efectuată de expertul V.R., în condiţiile în care recurentul pârât nu a formulat alte obiecţiuni la expertiză şi nu a solicitat în apel efectuarea unei noi expertize.
II. În recursul său, pârâta RA APPS, invocă motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa a ignorat prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 85/1992 care exceptează de la vânzare imobilele care au servit ca locuinţe de protocol, cum este şi cazul apartamentului în discuţie şi că instanţa nu putea s-o oblige de a vinde nici în condiţiile în care ar fi fost invocate prevederile dreptului comun.
II. Recursul pârâtei este nefondat.
Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 85/1992 prevede: „De asemenea, sunt exceptate (de la vânzare ...) locuinţele de protocol care au servit sau servesc demnitarilor sau altor persoane alese sau numite în funcţii drept locuinţe pe durata exercitării funcţiei, chiar dacă acestea au fost scoase ulterior din evidenţa locuinţelor de protocol”.
Or, în speţă, aşa cum s-a arătat, locuinţa pe care o ocupă intimatul reclamant în calitate de chiriaş nu constituie locuinţă de protocol, nici locuinţă de serviciu sau de intervenţie, aşa încât, în mod just ambele instanţe au apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 85/1992.
Susţinerea recurentei în sensul că nu poate fi obligată să vândă locuinţa în discuţie nu poate fi primită.
Conform art. 1 din Legea nr. 85/1990 dreptul de cumpărare a locuinţelor, ce fac obiectul legii, aparţine titularilor contractului de închiriere.
Art. 7 alin. (1) din aceeaşi lege a instituit obligaţia unităţilor economice sau bugetare de a vinde locuinţele construite din fondurile statului chiriaşilor care deţin locuinţe în baza contractelor de închiriere.
Vânzarea apartamentului în discuţie este obligatorie şi nu este lăsată de legiuitor la aprecierea conducerii unităţilor ce administrează locuinţe.
Obligaţia instituită de lege pentru toate unităţile economice sau bugetare de a înstrăina locuinţele aflate în patrimoniul acestora dacă sunt îndeplinite condiţiile legii speciale, limitează legal principiul autonomiei de voinţă şi ca atare, instanţele judecătoreşti au dreptul de a cenzura refuzul îndeplinirii obligaţiei de a vinde, în raport de prevederile art. 1073-1077 şi art. 970 alin. (2) C. civ. şi în consecinţă, sunt îndrituite să pronunţe hotărâri pentru obligarea la îndeplinirea îndatoririi legale prin încheierea contractului de vânzare cumpărare.
În speţă, nu are loc o substituire a vreunei părţi în manifestarea consimţământului la vânzare, ci stabilirea executării unei „obligaţii de a face”, pentru a se asigura executarea obligaţiei de a face impusă printr-o dispoziţie legală.
De altfel, este de menţionat că la data de 11 noiembrie 2004 (pe parcursul judecării prezentului recurs) a şi fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4128 din 11 noiembrie 2004 la B.N.P. I.L.V. privind apartamentul în discuţie între pârâta R.A. A.P.P.S. şi reclamantul D.M.
Ca atare, în raport de considerentele expuse şi constatând legalitatea deciziei atacate, recursurile declarate în cauză se privesc ca nefondate şi urmează a fi respinse în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de Ministerul Finanţelor Publice şi R.A. A.P.P.S. declarate împotriva deciziei nr. 529/A din 18 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 8 iulie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8765/2005. Civil. Conflict negativ de... | ICCJ. Decizia nr. 5143/2005. Civil → |
|---|
