ICCJ. Decizia nr. 627/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 627
Dosar nr. 9374/200.
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată sub nr. 5075/2003 la Tribunalul Galaţi, contestatorii-reclamanţi P.L. şi P.G. au chemat în judecată SC A.P. SA Galaţi, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziilor nr. 10 din 12 septembrie 2002 şi nr. 13 din 31 octombrie 2002 şi în consecinţă să se restituie în natură imobilul situat în oraşul Galaţi.
În motivarea acţiunii, se arată că unitatea deţinătoare a imobilului refuză în mod nejustificat restituirea în natură a imobilului, acordându-le măsuri reparatorii prin echivalent, constând în titluri de valoare nominală, deoarece nu este exceptat conform art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul Galaţi, cu sentinţa civilă nr. 301 din 20 iunie 2003, a admis contestaţia privind anularea deciziilor nr. 10 şi 13/2002 emise de SC A.P.A. SA Galaţi şi a dispus să se restituie contestatorilor-reclamanţi imobilul teren şi construcţii în natură.
Instanţa de fond a motivat soluţia pronunţată, în sensul că imobilul revendicat este deţinut de o societate comercială la care statul este acţionar majoritar şi nu de una din instituţiile enumerate de art. 16 din Legea nr. 10/2001 pentru ca foştilor proprietari să li se acorde măsuri reparatorii prin echivalent.
Se subliniază că la pct. 20.1. al Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 se prevede că restituirea în natură este obligatorie în cazul în care unitatea deţinătoare este o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, ca în speţă.
Curtea de Apel Galaţi, cu Decizia civilă nr. 140/A din 9 octombrie 2003 a respins ca nefondat apelul declarat de SC A.P.A. SA Galaţi, apreciind că instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt şi a făcut o justă aplicare a legii.
Susţinerea apelantei că instanţa de fond ar fi făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) şi art. 9 alin. (2) şi (4) din HG nr. 614/2001 nu a fost primită de curte cu motivarea că sunt avute în vedere unităţile bugetare de învăţământ, din sănătate, instituţii publice, situaţie în care nu se încadrează pârâta.
De altfel, pârâtei i s-a comunicat cu adresa nr. 1523/2002 de Autoritatea pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001, că imobilul în litigiu nu intră sub incidenţa art. 16 din lege.
A fost considerată nefondată critica referitoare la neadmiterea excepţiei autorităţii lucrului judecat.
Instanţa de fond a citat dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora persoanele îndreptăţite cărora până la data intrării în vigoare a legii, li s-au respins prin hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile acţiunile în revendicarea bunurilor preluate în mod abuziv de stat, pot solicita, indiferent de natura soluţiilor pronunţate, măsuri reparatorii în natură sau echivalent, în condiţiile legii.
Oricum, în cauză nu erau îndeplinite cerinţele art. 1201 C. civ., nefiind identitate de părţi, obiect şi cauză.
Nici suspendarea judecăţii cauzei până ce Guvernul s-ar pronunţat asupra solicitării sale de a include imobilul între cele nerestituibile în natură nu era fondată şi în mod corect a fost respinsă, deoarece cererea nu se încadra în cazurile de suspendare prevăzute de art. 242–244 C. proc. civ.
A fost respinsă şi excepţia de neconstituţionalitate a art. 47 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva deciziei civile nr. 140/A/2003 a declarat recurs intimata-pârâtă SC A.P.A. SA Galaţi care a invocat nulităţile prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Criticile formulate se referă la faptul că în mod greşit instanţele nu au considerat că imobilul are o afectaţiune de interes public, situaţie demonstrată prin HG nr. 562/2002; că toate terenurile aferente pieţelor le-au fost concesionate conform Legii nr. 219/1998 şi nu pot face nici un act de dispoziţie pentru că în această privinţă hotărăşte numai concedentul.
De asemenea, susţine că art. 48 din Legea nr. 10/2001 nu are nici o legătură cu speţa, deoarece contestatorilor le-a fost respinsă acţiunea în revendicare prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
O altă critică constă în aceea că excepţia de neconstituţionalitate a art. 47 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu a fost analizată şi motivată.
Recurenta subliniază că reclamanţii trebuiau să opteze între revendicarea pe calea dreptului comun şi procedura nou instituită de Legea nr. 10/2001 deoarece admisibilitatea unei noi cereri de restituire este redusă doar la situaţiile în care, apar elemente noi, ce exclud o suprapunere cu situaţia de fapt şi de drept, din primul proces.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor urma:
Instanţele au apreciat corect că imobilul revendicat, nu are afectaţiune de interes public, în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Art. 9 alin. (1) lit. c) şi art. 9 alin. (2) şi (4) din HG nr. 614/2001, au în vedere unităţile bugetare de învăţământ, sănătate, instituţii publice, situaţie în care nu se încadrează recurenta, care este o societate comercială cu capital de stat, ce beneficiază de imobil, ca sediu administrativ.
Împrejurarea invocată, conform căreia imobilul în cauză este trecut pe listele de propuneri privind incidenţa art. 16 din Legea nr. 10/2001, către Guvernul României, rămâne fără semnificaţie, prevederea menţionată fiind raportată desigur, la situaţiile reglementate de alin. (1) al art. 16 din lege. De aceea, nu se impunea nici suspendarea judecării cauzei, până la rezolvarea propunerii de guvern.
Aşa cum au reţinut şi celelalte instanţe, Autoritatea pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001, cu adresa nr. 5751 din 18 septembrie 2003 informează că a comunicat intimatei-pârâte o altă adresă cu nr. 1523/2002, în conţinutul căreia îi preciza că imobilul din litigiu, nu intră sub incidenţa art. 16 din Legea nr. 10/2001, pârâta nefăcând parte din categoria instituţiilor enumerate de text.
În acest context, concluzia ce se desprinde constă în aceea că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a imobilului şi nu la măsuri reparatorii prin echivalent. Această concluzie se justifică şi prin reglementarea legii de la art. 1 în care se prevede că restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de stat se face de regulă, în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent, reprezentând excepţii prevăzute în mod expres.
La data soluţionării apelului, actuala recurentă deja se mutase din imobil şi îl predase intimaţilor, încheind procesul-verbal din 16 decembrie 2003, ceea ce denotă că a recunoscut dreptul acestora.
Terenul ce face obiectul cauzei, are pe el edificată construcţia ce o foloseşte pârâta ca sediu administrativ. De aceea nu poate fi înscris în domeniul public al municipiului Galaţi, ca „toate terenurile aferente pieţelor", aşa cum susţine recurenta. Aceasta nu a dovedit că terenul ce face obiect de discuţie intră în suprafeţele concesionate pieţelor.
Excepţia autorităţii lucrului judecat a fost corect respinsă de instituţie, deoarece nu erau întrunite cerinţele art. 1201 C. civ., de identitate de părţi, obiect şi cauză.
Potrivit art. 1201 C. civ., există autoritate de lucru judecat „atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în contra lor, în aceeaşi calitate".
În prima acţiune promovată de reclamanţi în anul 1998 în contradictoriu cu Primăria municipiului Galaţi şi în care a formulat cerere de intervenţie recurenta din prezenta cauză, se solicită restituirea imobilului situat în Galaţi, având în vedere preluarea de stat, prin aplicarea greşită a Decretului nr. 92/1950, respectiv a faptului că autorii lor, nu făceau parte din categoria persoanelor cărora li se aplică actul normativ. Considerentele deciziei civile nr. 927 din 28 mai 2001 (pronunţată de Curtea de Apel Bacău, în dosarul nr. 608/2001) prin care în fond se respinge acţiunea, demonstrează că analiza cererii s-a făcut în temeiul art. 1 din Legea nr. 115/1995 în care de măsuri reparatorii beneficiau foştii proprietari ai imobilelor cu destinaţie de locuinţe, trecute în proprietatea statului ca atare.
Concluzia deciziei citate, a fost că autorii reclamanţilor nu au folosit niciodată imobilul ca locuinţă familială, deşi au fost proprietarii acestuia, astfel că restituirea pe temeiul Legii nr. 115/1995, de instanţele de fond şi apel este greşită.
Cea de a doua acţiune este de fapt o contestaţie împotriva deciziilor emise de recurentă în temeiul Legii nr. 10/2001, în care recurenta are altă calitate, de intimată-pârâtă şi temeiul de drept este evident altul (deci altă cauză).
Excepţia autorităţii lucrului judecat operează numai în cazul în care există cumulativ tripla identitate cerută de art. 1201 C. civ. Lipsa unui element compus este suficient ca excepţia să nu poată fi invocată cu succes, ori în speţă două elemente nu sunt identice, calitatea părţilor şi temeiul juridic al acţiunii (în acest sens Decizia nr. 3417 din 17 septembrie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie publicată în Buletinul Jurisprudenţei pe anul 2003).
Pe de altă parte, recurenta ignoră dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoanele îndreptăţite chiar dacă au avut acţiuni în revendicare anterior respinse prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, pot solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, indiferent de natura soluţiilor.
Critica potrivit căreia, în mod nejustificat instanţele s-au pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respingând-o, în loc să o înainteze Curţii Constituţionale pentru a o admite sau respinge, este de asemenea nefondată. Încheierea din 31 ianuarie 2003 este motivată.
Instanţa de apel a sesizat corect că între obiectul cauzei, apărările instanţei şi conţinutul art. 47 alin. (3) nu există legătura deoarece aceasta se referă la momentul în care începe să curgă termenul de notificare prevăzut de art. 21. Recurenta nu a ridicat problema neformulării notificării în termen şi de aceea nu se impunea trimiterea Curţii Constituţionale pentru analiza excepţiei.
Chiar dacă ar fi invocat o asemenea excepţie cu privire la art. 48 din Legea nr. 10/2001 care permite persoanelor îndreptăţite să solicite măsuri reparatorii în natură sau echivalent, chiar dacă anterior intrării în vigoare a legii li s-au respins acţiuni în revendicare, subliniem că nici în acest caz nu se impunea sesizarea Curţii Constituţionale, pentru că legiuitorul a avut în vedere că temeiul primelor acţiuni, îl constituia art. 480 C. civ., analiza acestora făcându-se pe alte criterii, decât ale legii speciale reparatorii ale măsurilor abuzive ale statului, deci nu se poate discuta încălcarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii.
Mai mult, cu privire la admisibilitatea unei acţiuni în temeiul Legii nr. 10/2001, nu este necesară apariţia unor „elemente noi" faţă de acţiunile în revendicare pe calea dreptului comun, ci analiza îndeplinirii condiţiilor impuse de noua lege, care sunt altele decât cele în temeiul art. 480 C. civ.
Faptul că intimaţii-contestatori nu au fost de acord cu suspendarea judecării primei acţiuni, nu are relevanţă, cererea de suspendare fiind un drept, nu o obligaţie.
Art. 47 din Legea nr. 10/2001 dă un drept de opţiune numai reclamanţilor-contestatori să solicite suspendarea contestaţiilor în temeiul acestei legi.
Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 312 C. proc. civ. urmează a se respinge recursul ca nefondat.
În temeiul art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. recurenta urmează a fi obligată să plătească intimaţilor contestatori suma de 10.000.000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
Este adevărat că apărătorul intimaţilor a solicitat suma de 116.512.000 lei onorariu de avocat, însă având în vedere dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în raport de munca depusă de avocat în faza recursului, onorariul este disproporţionat de mare în raport cu munca depusă şi prezenţa la un singur termen de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.P.A. SA Galaţi împotriva deciziei nr. 140/A din 9 octombrie 2003 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Obligă recurenta să plătească intimaţilor suma de 10.000.000 (zece milioane) cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 650/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 597/2005. Civil → |
|---|
