ICCJ. Decizia nr. 6329/2005. Civil. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6329
Dosar nr. 23555/1/2005
Dosar nr. 7402/2005
Şedinţa publică din 28 iunie 2006
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată la Judecătoria sectorului 3 Bucureşti la data de 5 martie 2004 reclamanta S.E. a chemat în judecată Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul general şi Ministerul Finanţelor Publice şi a cerut instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate că statul deţine fără titlu valabil imobilul din Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 217 mp şi construcţie cu subsol, parter şi două etaje, să o oblige pe pârâta Primăria municipiului Bucureşti să emită o dispoziţie de restituire în natură a imobilului sau, dacă acest lucru nu mai este posibil, să-i acorde măsuri reparatorii în echivalent sub formă de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare pentru spaţiile din imobil ce nu pot fi restituite în natură, la nivelul sumelor indicate în expertiza ataşată cererii de chemare în judecată şi să-l oblige pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să-i elibereze titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare la nivelul sumelor stabilite de instanţă.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esenţă, că este unica moştenitoare a părinţilor săi care au avut în proprietate imobilul ce a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 şi că deşi s-a adresat Primăriei municipiului Bucureşti în temeiul Legii nr. 10/2001 cu o cerere de restituire în natură sau în echivalent a imobilului, însă nu a primit nici un răspuns.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, instanţă în favoarea căreia Judecătoria sectorului 5 Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei prin sentinţa nr. 781 din 15 septembrie 2004, a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamantă, motivând, în esenţă, că nerespectarea de către instituţia deţinătoare a termenului prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu justifică acţiunea directă în instanţă, în lipsa unei dispoziţii legale în acest sens, ci eventual, formularea unei cereri întemeiată pe prevederile Codului civil care reglementează obligaţia de a face iar excepţia inadmisibilităţii pe care a invocat-o şi admis-o instanţa, nu poate fi interpretată ca o limitare a accesului la justiţie întrucât, pe de o parte, reclamantul are la îndemână alte căi juridice de determinare a unităţii deţinătoare să răspundă notificării, iar pe de altă parte, art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 prevede posibilitatea cenzurării de către instanţa de judecată a deciziei administrative.
Prin Decizia civilă nr. 1697 A din 14 decembrie 2004 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamanta S.E. împotriva sentinţei nr. 781 din 15 septembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, pe care a anulat-o, fixând termen pentru evocarea fondului, în temeiul dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, judecând cauza în fond după anularea sentinţei nr. 781 din 15 septembrie 2004 nr. 781 din 15 septembrie 2004, prin Decizia nr. 239 A din 15 martie 2005 a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.E. şi a obligat Municipiul Bucureşti prin Primarul general al municipiului Bucureşti să răspundă la notificarea reclamantei. A luat act că reclamanta a renunţat la judecata celorlalte capete de cerere.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a constatat că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi că, în condiţiile în care reclamanta a făcut dovada că a notificat Primăria municipiului Bucureşti iar aceasta nu a soluţionat-o în termenul prevăzut de lege, acţiunea în justiţie pe care reclamanta a formulat-o este admisibilă.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs Municipiul Bucureşti prin Primarul general care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că termenul de 60 de zile de soluţionare a cererii este un termen de recomandare iar depăşirea lui poate fi sancţionată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unităţii deţinătoare, în măsura în care a fost depăşit în mod culpabil iar persoana îndreptăţită face dovada existenţei unui prejudiciu, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat, acţiunea fiind inadmisibilă.
Recursul este nefondat pentru temeiurile care succed.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
În conformitate cu art. 24 alin. (1) din lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat, în termenul prevăzut de art. 23, să facă persoanei îndreptăţite ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Procedura administrativă este obligatorie pentru ambele părţi: obligaţia fostului proprietar sau a moştenitorului acestuia fiind de a formula notificarea iar obligaţia unităţii notificate fiind aceea de a o soluţiona în termenul prevăzut de lege.
În condiţiile în care Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, nu face nici o precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deţinătoare a imobilului nu emite Decizia sau dispoziţia prevăzută de art. 23 din Lege, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptăţite dreptul de a se adresa instanţei competente, tribunalul, pe considerentul că plângerea ar fi prematur introdusă şi inadmisibilă.
Din probatoriul administrat în cauză reiese că reclamanta, la data de 13 iunie 2001, a notificat Primăria municipiului Bucureşti, prin executorul judecătoresc să-i retrocedeze, în echivalent, sub formă de titluri de valoare, imobilul din Bucureşti, fapt necontestat de Primăria municipiului Bucureşti care, însă, nu s-a pronunţat asupra notificării în termenul defipt de Legea nr. 10/2001 (fila 12 din dosarul nr. 2638/2004 al Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti).
Cum până la data înregistrării acţiunii în justiţie, 5 martie 2004, nu s-a făcut dovada că reclamantei i-a fost soluţionată notificarea într-un fel sau altul, în termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, şi care, în speţă, a fost depăşit, este evident că, în raport cu art. 21 din Constituţie, astfel cum a fost revizuită prin Legea nr. 429/2003 şi cu art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, demersul judiciar al reclamantei este pe deplin justificat şi în mod legal prin Decizia atacată cu recurs, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis acţiunea reclamantei, obligând pârâtul să-i răspundă la notificare.
De altfel, reprezentanta recurentului-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul general a depus la dosar, în şedinţa publică din data de 28 iunie 2006, Dispoziţia nr. 3898 din 21 februarie 2005 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 de Primarul general al municipiului Bucureşti prin care a fost soluţionată notificarea formulată de S.E. referitor la imobilul din Bucureşti, înscris cu care recurentul-pârât a făcut dovada că s-a conformat obligaţiei stabilite de instanţa judecătorească prin Decizia atacată cu recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general împotriva deciziei nr. 239 A din 15 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 iulie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6667/2005. Civil. Revendicare mobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5950/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
