ICCJ. Decizia nr. 6396/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6396
Dosar nr. 5683/2/2005
Şedinţa publică din 7 ianuarie 2009
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la 22 ianuarie 2008, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a cerut restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie al pârâtului B.C. în Franţa pentru o perioadă de cel mult 3 ani, returnat în baza acordului de readmisie, aprobat prin HG nr. 278/1994, invocând dispoziţiile art. 38 lit. a) şi art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 460 din 6 martie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că măsura solicitată de reclamantă putea fi dispusă până la data aderării României la Uniunea Europeană, 1 ianuarie 2007, dată după care libera circulaţie a cetăţenilor români este garantată prin dispoziţiile art. 18 şi art. 39 din T.C.E şi cele ale Directivei nr. 2004/38, neputând fi limitată pentru nerespectarea condiţiilor referitoare la intrarea, circulaţia şi şederea străinilor, în baza principiului egalităţii de tratament, instituit prin dispoziţiile art. 24 TCE, cetăţenii români bucurându-se de acelaşi tratament ca şi cetăţenii resortisanţi ai statului gazdă.
Împotriva acestei decizii a declarat apel reclamanta susţinând că măsura se impune atât în raport de dispoziţiile 38 şi 39 din Legea nr. 248/2005, anume pentru şedere nelegală, cât şi pentru faptul că pârâtul a suferit o condamnare penală pe teritoriul statului francez, fapt care dovedeşte că a încălcat legislaţia acestui stat.
Prin Decizia civilă nr. 425 din 21 mai 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, pentru aceleaşi considerente reţinute şi de prima instanţă.
Instanţa de apel a reţinut şi faptul că prin Directiva nr. 64/221/1969 a Consiliului Europei se detaliază motivele care pot duce la restrângerea dreptului la libera circulaţie a persoanelor şi care trebuie să fie întemeiate exclusiv pe comportamentul individual al persoanei în cauză, pedepsele anterioare neputând constitui prin ele însele motive pentru luarea unor astfel de măsuri.
Totodată, instanţa a reţinut că recurgerea de către autorităţile unui stat la conceptul de ordine şi securitate publică nu este în măsură să justifice restricţionarea liberei circulaţii a unei persoane cât timp nu s-a dovedit că, pe lângă tulburarea ordinii sociale pe care o implică încălcarea unor legi, această persoană prezintă şi o ameninţare suficientă şi serioasă pentru ordinea publică şi interesele fundamentale ale unei societăţi, respectiv că o astfel de măsură ar respecta principiul proporţionalităţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamanta reiterează motivele de apel şi susţine că instanţele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziţii care impun o singură condiţie pentru restrângerea libertăţii de circulaţie, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, nefiind relevant motivul pentru care s-a dispus această măsură.
Recurenta susţine că prin reglementarea menţionată legiuitorul intern a stabilit că libertatea de circulaţie, drept prevăzut şi de art. 25 din Constituţie, nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare cu respectarea unor reguli, fapt care este în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale şi ale Protocolului adiţional nr. 4 la CEDO, prin care, art. 2, se garantează dreptul cetăţenilor la liberă circulaţie în ţară şi în străinătate dar se instituie şi restrângeri ale exerciţiului acestui drept.
De asemenea, recurenta afirmă că limitarea se impunea cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că pârâtul a fost condamnat la o pedeapsă penală în statul francez, apreciind că declaraţia extrajudiciară dată de acesta la punctul de trecere a frontierei prezintă caracterul unei mărturisiri extrajudiciare, care, împreună cu dovezile de returnare întocmite de autorităţile franceze sunt de natură să probeze că acesta nu a respectat condiţiile de şedere pe teritoriul statului francez.
Totodată, recurenta susţine că aprecierea instanţei de apel referitoare la aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE este greşită dat fiind că, în opinia sa, dispoziţiile Legii nr. 248/2005 nu contravin dispoziţiilor Directivei, ele constituind doar cadrul juridic intern pentru libera circulaţie a cetăţenilor români în statele membre ale Uniunii Europene, acest act normativ intern fiind aplicabil atât anterior datei de 1 ianuarie 2007, cât şi ulterior acestei date.
Analizând criticile formulate care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
Instanţa de apel a reţinut în mod corect, că dispoziţiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, ca temei al cererii de restrângere a dreptului la libera circulaţie, vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului.
Aceasta întrucât norma internă impune drept singură condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie faptul ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea exerciţiului acestui drept fundamental în situaţii excepţionale, privind motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (2) din Directivă].
Instanţa de apel a motivat considerentele pentru care împrejurarea că pârâtul a fost condamnat pe teritoriul francez la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea unei infracţiuni de proxenetism, pedeapsă pe care a executat-o începând, conform declaraţiei sale, din data de 20 septembrie 2003 şi până la data de 15 noiembrie 2007 când a fost eliberat de autorităţile franceze, nu constituie în sine, motivul suficient al îngrădirii libertăţii de circulaţie.
Soluţia se impune în raport de prevederile art. 27 alin. (2) din Directivă, potrivit cărora „condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri" (referitoare la restrângerea liberei circulaţii), astfel încât, coroborat şi cu faptul că nu există dovezi că pârâtul ar persista în săvârşirea unor fapte penale, rezultă că nu este îndeplinită exigenţa normei comunitare, conform căreia „conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii" [art. 27 alin. (2) teza a II a].
Ca atare, cum prin admiterea acţiunii, aşa cum solicită recurenta, s-ar ajunge la nesocotirea principiului proporţionalităţii în adoptarea măsurii restrictive, în mod just instanţele de fond au dispus respingerea acesteia.
Susţinerea recurentei în sensul aplicării în continuare şi după 1 ianuarie 2007 a dispoziţiilor Legii nr. 248/2005, care impun drept singură condiţie pentru restrângerea libertăţii faptul ca persoana să fi fost returnată în baza unui acord de readmisie, motivată de faptul că acestea nu contravin dispoziţiilor Directivei ci constituie cadrul juridic intern pentru libera circulaţie a cetăţenilor români în statele membre ale Uniunii Europene, de asemenea, nu poate fi primită.
Astfel, la data la care instanţa trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulaţie, normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile iar potrivit art. 148 alin. (29 din Constituţia României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".
Or, sub acest aspect, instanţa de judecată, ca autoritate a statului cu obligaţii decurgând din aderare, trebuia să interpreteze şi să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi finalităţii directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autorităţile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene.
Nici împrejurarea că Directiva nu a fost transpusă încă în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, potrivit căreia „jurisdicţiile naţionale sunt obligate să se abţină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de respectiva directivă" (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere).
Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 425 din 21 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5331/2005. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7883/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
