ICCJ. Decizia nr. 6418/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6418
Dosar nr. 31444/3/2005
Şedinţa publică din 5 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 371 din 13 martie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A.G.A.I.C.E.I., în contradictoriu cu pârâtul municipiul Bucureşti prin primarul general şi a obligat pârâtul să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, astfel cum a fost formulată prin notificarea nr. 1828/2003.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar în conformitate cu prevederile art. 25 din aceeaşi lege, unitatea deţinătoare, în speţă municipiul Bucureşti prin primarul general, are obligaţia de a se pronunţa prin decizie sau dispoziţie motivată într-un termen de 60 de zile, termen ce a fost calificat ca fiind imperativ.
În ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâtului la plata daunelor cominatorii, tribunalul a apreciat că reclamanta poate uza de dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ., în cazul în care, după rămânerea definitivă a hotărârii, refuză să o execute.
Prin Decizia nr. 556 din 17 octombrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul pârât municipiul Bucureşti prin primarul general, reţinând următoarele:
Nu poate fi reţinută critica privind nelegalitatea soluţiei pronunţată de instanţa de fond în aplicarea prevederilor art. 22 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, câtă vreme legea stabileşte în mod clar termenul de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, în care unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe asupra cererii de restituire în natură sau să facă persoanei o ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului.
Or, câtă vreme art. 21 şi art. 22 din lege stabileşte că actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi ale calităţii de moştenitor vor fi depuse ca anexe la notificare sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii (termen prorogat ulterior), este evident că intenţia legiuitorului a fost de a stabili termene certe de parcurgere a procedurii administrative în scopul asigurării eficienţei acesteia.
Termenul de 60 de zile urma a fi calculat, în lipsa dovezii clare a unei date de depunere a înscrisurilor anexate, de la data expirării termenului limită până la care înscrisurile puteau fi depuse la dosar.
În ceea ce priveşte natura termenului de 60 de zile de soluţionare a notificării, prevăzut de lege, instanţa de apel a apreciat că, faţă de faptul că legea nu prevede expres o sancţiune, nu este de natură să confirme susţinerea apelantului în sensul că acesta este un termen imperativ.
De asemenea, s-a constatat că nu se poate reţine că unitatea deţinătoare ar mai fi fost în aşteptarea unor înscrisuri solicitate persoanelor îndreptăţite la restituire, întrucât termenul în care astfel de înscrisuri puteau fi primite expirase la data de 1 iulie 2003, potrivit Legii nr. 289/2003.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs pârâtul municipiul Bucureşti prin primarul general, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul pârât a arătat următoarele:
În mod greşit instanţa de apel a obligat-o pe pârâtă să răspundă la notificare printr-o dispoziţie motivată.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 din acelaşi act normativ, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Termenul de 60 de zile, prevăzut de lege, pentru îndeplinirea obligaţiei de către unitatea deţinătoare poate avea două date de referinţă: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
În cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care înţelege să se folosească pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării.
Însă, dacă odată cu depunerea notificării nu s-au depus şi actele doveditoare, termenul respectiv începe să curgă de la data depunerii acestora.
Mai mult, după apariţia Legii nr. 247/2005, ce modifică Legea nr. 10/2001, se precizează că instituţia deţinătoare emite dispoziţia numai când notificatorul a depus toate actele în susţinerea notificării.
Cum, în speţă, notificatorii nu au depus toate actele de care înţeleg să se folosească în susţinerea notificării sau o adresă prin care să se aducă la cunoştinţa comisiei faptul că nu mai au alte acte de depus în susţinerea notificării, recurenta pârâtă susţine că termenul de 60 de zile nu a început să curgă.
Analizând recursul, în limita criticilor formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată că nu este întemeiat.
Prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 (art. 25 din legea republicată) s-a stabilit în sarcina unităţii deţinătoare, notificate, obligaţia de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare.
Termenul pentru îndeplinirea acestei obligaţii „de a face", potrivit art. 23 din HG nr. 498/2003, (art. 25 din HG nr. 250/2007), se poate proroga numai dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părţi, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Textul prevede în mod expres că pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar ca unitatea deţinătoare să comunice, în scris, persoanei îndreptăţite faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate.
Prin urmare, prorogarea termenului stabilit de lege pentru soluţionarea notificării nu operează, de drept, în beneficiul unităţii notificate, ori de câte ori notificatorul nu precizează că nu mai deţine alte probe, aşa cum susţine recurentul.
Prorogarea fiind condiţionată de faptul analizării notificării de către unitatea deţinătoare şi comunicării, în intervalul de 60 de zile, a faptului că documentaţia este insuficientă, în prezenta cauză, în mod corect prin Decizia atacată s-a menţinut soluţia primei instanţe prin care instituţia notificată, care nu a făcut o asemenea comunicare, a fost obligată să emită dispoziţia.
De altfel, deşi reclamanta a precizat în acţiune că a anexat toate actele doveditoare notificării, dispoziţia prevăzută de art. 25 din legea republicată, nu a fost emisă nici până la data soluţionării căii de atac a recursului.
Aşa fiind, instanţa, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin primarul general.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti, prin primar peneral împotriva deciziei nr. 556 A din 17 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 698/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6377/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
