ICCJ. Decizia nr. 6900/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiune, S.D.G. și S.M. au solicitat instanței, în contradictoriu cu B.E., N.I., S.T. și S.E., ieșire din indiviziune asupra imobilului situat în București, prin atribuirea acestuia în natură reclamanților cu obligarea la sultă în favoarea pârâților.
în motivarea cererii, reclamanții au arătat că imobilul în litigiu a fost dobândit, în cote egale, de 1, de către reclamanta S.M. și defunctul S.I., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9976 din 29 martie 1950.
S-a susținut de asemenea că, după decesul lui S.I., cota acestuia de 1 din imobil a revenit succesorilor săi, respectiv părțile din prezenta cauză, iar partajarea bunului în natură nu este posibilă.
Pârâtul S.T. a formulat cerere reconvențională solicitând să se constate că actul de vânzare-cumpărare nr. 9976 din 29 martie 1950 are caracter de donație în ceea ce privește cota de 1 ce revine reclamantei S.M., iar obiectul partajului îl constituie întregul imobil ce a aparținut defunctului S.I.
Prin sentința civilă nr. 3028 din 28 martie 1995 Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea, a dispus ieșirea din indiviziune a părților asupra imobilului situat în București, a atribuit imobilul în natură reclamanților, i-a obligat pe aceștia la plata sumei de 2.820.951 lei cu titlu de sultă către pârâți și a respins cererea reconvențională.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că imobilul nu este comod partajabil în natură iar atribuirea acestuia către reclamanți se justifică prin cota de 6/10 a acestora asupra imobilului.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 2581 din 20 decembrie 1996, a admis apelul formulat de S.T., a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a atribuit imobilul în litigiu acestuia și l-a obligat să plătească sultă în favoarea celorlalte părți.
Pentru a pronunța această soluție instanța de apel a reținut în esență că deși pârâtul S.T. are o cotă ideală mai mică și anume de 1/10 din imobil, este îndreptățit la atribuirea în natură, deoarece se află în posesia bunului.
Soluția a fost menținută prin decizia civilă nr. 1814 din 11 noiembrie 1997 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.
S.D.G. a formulat cerere de revizuire a deciziei civile nr. 2581 din 20 decembrie 1996 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, invocând dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
în motivarea cererii reclamantul a invocat o serie de acte noi care nu au fost avute în vedere de instanță la soluționarea cauzei și a susținut că acestea erau determinante pentru pronunțarea hotărârii.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 593 din 2 martie 1998 a respins cererea de revizuire cu motivarea că înscrisurile invocate nu reprezintă acte noi în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
împotriva acestei decizii a declarat recurs S.D.G. iar Curtea Supremă de Justiție a dispus strămutarea judecării cauzei la Curtea de Apel Pitești.
Prin decizia 3380 din 29 octombrie 1999, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a admis recursul, a casat hotărârea atacată și în consecință: a admis cererea de revizuire, a desființat decizia civilă nr. 2581 din 20 decembrie 1996 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și a menținut în tot sentința civilă nr. 3028 din 28 martie 1995 a Judecătoriei sectorului 1 București.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că înscrisurile noi invocate de reclamant întrunesc condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. și sunt de natură să determine schimbarea soluției date în cauză.
La data de 19 decembrie 2000 S.T. a formulat contestație în anularea deciziei civile nr. 3380 din 29 octombrie 1999 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, invocând dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ.
în motivarea cererii a arătat că dintr-o eroare materială instanța de revizuire nu a observat că înscrisul prezentat nu poate fi un act nou deoarece există la dosarul cauzei.
Prin decizia civilă nr. 2051 din 16 iulie 2001 Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a admis contestația în anulare formulată de S.T., a anulat decizia civilă nr. 3380 din 29 octombrie 1999 a Curții de Apel Pitești și, în fond, a respins recursul declarat de S.D.G. împotriva deciziei civile nr. 593 din 2 martie 1999 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.
Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că la soluționarea cererii de revizuire nu s-a observat că înscrisul invocat de parte drept act nou există la dosarul cauzei, ceea ce constituie o eroare materială în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.
Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anularea deciziei civile nr. 2051 din 16 iulie 2001 a Curții de Apel Pitești, secția civilă.
în motivarea recursului în anulare s-a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond potrivit art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a mai precizat că s-a considerat greșit că sunt îndeplinite condițiile art. 318 C. proc. civ., în speță nu există eroare materială, astfel cum este definită prin dispozițiile procedurale arătate.
Recursul în anulare este fondat.
Potrivit art. 318 teza I C. proc. civ. hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale.
Acest motiv de contestație în anulare are în vedere numai acele greșeli formale care sunt săvârșite în legătură cu examinarea recursului și nu poate fi exercitată pentru remedierea unor eventuale greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor de interpretare a unor dispoziții legale de drept substanțial sau procedural.
Astfel, contestația în anulare reprezintă o cale extraordinară de atac de retractare creată de lege doar pentru remedierea unor greșeli materiale iar nu și pentru reformarea unor greșeli de fond.
Pot fi considerate greșeli materiale în sensul art. 318 C. proc. civ. respingerea greșită ca tardiv a unui recurs, anularea greșită a recursului ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate, ceea ce nu este cazul în speță.
Prin urmare, dispozițiile legale prevăzute de art. 318 C. proc. civ. au un câmp limitativ de aplicare, trebuie interpretate restrictiv astfel încât să nu reprezinte calea unui recurs la recurs.
Față de considerentele menționate, Curtea a admis recursul în anulare, a casat decizia civilă nr. 2051 din 16 iulie 2001 a Curții de Apel Pitești și a respins contestația în anularea deciziei civile nr. 3380 din 29 octombrie 1999 a Curții de Apel Pitești.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6905/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6818/2005. Civil → |
|---|
