ICCJ. Decizia nr. 6985/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6985
Dosar nr. 2797/2/2005
Şedinţa publică din 24 octombrie 2007
Asupra recursurilor civile de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 8423/2001 reclamanţii H.D.M., H.A.M., D.A.I., T.M.N.C. au chemat în judecată pârâta C.N.P.R. SA solicitând ca aceasta să fie obligată să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, spaţiu comercial situat în Bucureşti, evacuarea pârâtei din acest spaţiu şi obligarea ei la plata contravalorii lipsei de folosinţă începând cu data de 1 august 2001 şi până la evacuare.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că imobilul solicitat a fost proprietatea autorilor lor şi a fost preluat fără titlu de către statul comunist.
Reclamanţii au mai precizat că au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Judecata cauzei a fost suspendată de 2 ori, până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 3534/2002 având ca obiect contestaţia formulată împotriva deciziei emisă de pârâtă în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 1079 din 30 noiembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis în parte acţiunea reclamanţilor.
Au fost respinse ca rămase fără obiect primele două capete de cerere.
A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 143.010 dolari S.U.A. în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pentru perioada iunie 2003-noiembrie 2004.
Au fost respinse ca neîntemeiate pretenţiile formulate de reclamanţi pentru perioada august 2001-mai 2003.
A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 89.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 41 din 14 ianuarie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis contestaţia formulată de reclamanţi împotriva deciziei prin care pârâta respinsese notificarea acestora şi a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor imobilul solicitat. Această sentinţă a fost menţinută prin Decizia civilă nr. 265 din 30 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi Decizia nr. 5896/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a respins apelul şi respectiv recursul declarate de către pârâtă împotriva sentinţei.
Având în vedere conţinutul acestor hotărâri, tribunalul a constatat că primele două capete de cerere au rămas fără obiect.
Referitor la contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, s-a apreciat că pretenţiile reclamanţilor sunt întemeiate în parte, respectiv pentru perioada ulterioară datei la care a rămas definitivă hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat solicitarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.
Împotriva sentinţei pronunţată în cauză au declarat apel atât reclamanţii cât şi pârâta.
Reclamanţii au criticat sentinţa în ceea ce priveşte stabilirea datei de la care trebuia să înceapă obligaţia de plată a contravalorii lipsei de folosinţă, aceştia apreciind că este vorba de data de 1 august 2001 precizată în cererea introductivă de instanţă, iar suma datorată este de 299.800 dolari SUA.
Pârâta a criticat sentinţa sub aspectul obligării la plata despăgubirilor pentru perioada iunie 2003-noiembrie 2004, susţinând că nu s-a opus la punerea în executare a hotărârii de retrocedare, iar pe de altă parte că suma respectivă a fost calculată greşit, fiind vorba de 134.910 dolari SUA şi nu de 143.010 dolari SUA.
Prin Decizia civilă nr. 1520 din 24 noiembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi.
A fost admis apelul declarat de pârâtă şi s-a schimbat sentinţa apelată în sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 134.910 dolari SUA, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pe perioada iunie 2003-noiembrie 2004.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Referitor la apelul declarat de reclamanţi s-a reţinut că în mod corect prima instanţă a apreciat că momentul de la care reclamanţii puteau dobândi posesia imobilului era data de 30 mai 2003, deoarece recunoaşterea calităţii de proprietari a acestora a fost constatată prin Decizia civilă nr. 265 din 30 mai 2003, ce a menţinut sentinţa civilă nr. 41/2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, iar prin această decizie sentinţa apelată a rămas definitivă deci, se putea pune în executare.
Pentru aceleaşi considerente nu s-au reţinut criticile formulate de pârâtă privitoare la acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului. S-a constatat însă că suma datorată drept despăgubiri este de 134.910 dolari SUA, avându-se în vedere că valoarea medie a despăgubirii este de 7495 dolari SUA pe lună, iar perioada pentru care este datorată este de 18 luni.
Împotriva deciziei pronunţate în apel au declarat recurs atât reclamanţii cât şi pârâta.
Recurenţii-reclamanţi au invocat drept temei legal al recursului prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că instanţele care s-au pronunţat anterior în cauză au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că data de începere a obligaţiei de plată a contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului este cea precizată în cererea introductivă de instanţă, 1 august 2001, şi că odată cu notificarea au depus „toate actele necesare şi suficiente pentru restituirea spaţiului comercial".
Recurenta pârâtă a invocat drept temei legal al recursului dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că instanţa trebuia să respingă cererea de acordare a despăgubirilor, deoarece nu s-a opus la punerea în executare a hotărârii de retrocedare, finalizată prin încheierea procesului-verbal nr. 220/CD/12565 din 30 noiembrie 2004.
Printr-un alt motiv de recurs această recurentă critică Decizia recurată pentru faptul că instanţa de apel nu a soluţionat cererea privind plata cheltuielilor de judecată, în dispozitivul deciziei neprecizându-se nimic în acest sens.
Verificând legalitatea deciziei recurate prin prisma criticilor formulate şi având în vedere prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi nu este fondat, iar recursul pârâtei este fondat în parte, în sensul considerentelor ce succed.
Nu poate fi primită critica formulată de recurenţii reclamanţi privind aprecierea eronată a datei de la care se cuvin despăgubirile pentru lipsa de folosinţă a imobilului.
În mod corect instanţele care s-au pronunţat în cauză au apreciat că despăgubirile cuvenite reclamanţilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului se datorează începând cu data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus retrocedarea imobilului, respectiv data de 30 mai 2003, numai o hotărâre definitivă fiind susceptibilă a fi pusă în executare, în conformitate cu dispoziţiile art. 372 şi art. 377 C. proc. civ.
În acest context devin irelevante susţinerile recurenţilor privind eventualitatea depunerii sau nu a actelor alăturate notificării, nefiind vorba de greşita aplicare a prevederilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 în speţa de faţă.
În sensul aceloraşi considerente nu poate fi primită nici critica formulată de pârâtă, cu privire la aceeaşi problematică, de la data rămânerii definitive a hotărârii de retrocedare subzistând obligaţia deţinătorului de a elibera imobilul deţinut.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este fondat celălalt motiv de recurs invocat de recurenta pârâtă, referitor la faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la cheltuielile de judecată.
Atât prin cererea de apel cât şi cu ocazia dezbaterii apelului, apelanta pârâtă a solicitat plata cheltuielilor de judecată.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la această cerere, dispozitivul deciziei necuprinzând nici o menţiune, într-un sens sau altul, referitoare la cererea respectivă.
Împrejurarea că în ultimul alineat al considerentelor se menţionează că se vor compensa cheltuielile de judecată nu poate acoperi omisiunea din dispozitiv.
Potrivit principiului disponibilităţii care guvernează judecata unei cauze în toate fazele procesuale, instanţa este datoare a judecata în limitele cadrului procesual stabilit de părţi şi deci a răspunde tuturor cererile sau capetelor de cerere cu care a fost investită.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii reclamanţi.
Urmează a se admite recursul declarat de recurenta pârâtă şi a se casa în parte Decizia recurată, cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe de apel pentru a se pronunţa cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelanta-pârâtă, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanţii H.D.M., H.A.M., D.A.I., T.M.N.C. şi I.A.G. împotriva deciziei nr. 1520 din 24 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite recursul declarat de pârâta C.N.P.R. împotriva aceleiaşi decizii, pe care o casează în parte şi trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel pentru a se pronunţa cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelanta-pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7211/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6758/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
