ICCJ. Decizia nr. 7413/2005. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7413
Dosar nr. 32.911/3/2005
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 3 octombrie 2005 reclamanţii A.A.G., M.D.S., A.R.M. şi O.C.I. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate inexistenţa drepturilor reale şi personale ale statului decurgând din aplicarea greşită Legii nr. 119/1948 asupra „Fabricilor M. S.A.", fostă „Fraţii M şi G.A." şi, totodată, să constate existenţa creanţelor reclamanţilor, în calitate de succesori ai acţionarilor iniţiali la această societate, corespunzătoare unui procent de 99,97% din totalul acţiunilor.
Prin sentinţa civilă nr. 681 din 2 iunie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamanţilor, cu următoarea motivare:
Reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune în constatare, care este inadmisibilă conform art. 111 C. proc. civ., deoarece aceştia au la îndemână o procedură specială de realizare a dreptului pretins, şi anume procedura reglementată de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
În art.2 al acestei legi sunt definite ca imobilele preluate abuziv şi imobilele naţionalizate prin Legea nr. 119/1948, iar în conformitate cu art. 4 alin. (2) şi 3 alin. (1) lit. b) sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prevăzute de această lege moştenitorii persoanelor fizice asociaţi ai persoanelor juridice care deţineau imobile şi alte active în proprietate la data preluării lor în mod abuziv.
Rezultă, aşadar, că valorificarea drepturilor pe care le pretind reclamaţii se face în condiţiile Legii nr. 10/2001, care este o lege specială de reparaţie, procedura administrativă prevăzută de aceasta fiind supusă controlului judecătoresc conform art. 26 alin. (3) din lege.
Prin Decizia civilă nr. 134 din 6 martie 2007 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Cum printr-o lege specială s-a instituit o anume procedură de acordare a despăgubirilor persoanelor îndreptăţite, în mod corect tribunalul a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Calitatea de persoană îndreptăţită, caracterul abuziv al preluării acţiunilor şi acordarea despăgubirilor se stabilesc de către unităţile deţinătoare, iar instanţa poate analiza dispoziţia emitentei ori refuzul acesteia de a soluţiona notificarea în cadrul contestaţiei reglementate de art. 26 din Legea nr. 10/2001.
În drept, curtea a mai reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 111 şi art. 109 alin. (2) C. proc. civ.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii, invocând următoarele motive:
1. Instanţa invocă despăgubiri civile conform art. 3 lit. b) alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, dar art. 18 din aceasta exceptează de la plata despăgubirilor civile atunci când acţionarii unei persoane juridice sunt membrii aceleiaşi familii, legea prevăzând numai restituirea în natură.
2. Instanţa nu se poate încadra decât în limitele art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În speţă, greşit a reţinut prima instanţă că reclamanţii nu au parcurs procedura administrativă, atâta vreme cât ei au intentat notificarea în termenul legal şi nu au primit nicio ofertă de restituire în echivalent.
3. Greşit au fost aplicate dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., deoarece ultimul punct al cererii de chemare în judecată se referă la o acţiune în realizare.
Reclamanţii şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi au depus la dosar, în cadrul probei cu înscrisuri, copia notificării nr. 904 din 26 iunie 2001.
Intimata nu a depus la dosar întâmpinare.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
1. Ambele instanţe au reţinut că pentru măsurile reparatorii la care reclamanţii pretind că sunt îndreptăţiţi, ca urmare a preluării abuzive a fabricii la care autorii lor au fost acţionari, sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, respectiv acele prevederi legale care le permit realizarea dreptului, ceea ce face inadmisibilă acţiunea în constatare întemeiată pe art. 111 C. proc. civ.
Dacă reclamanţii au dreptul la despăgubiri în echivalent sau numai la restituirea în natură imobilului în care a funcţionat fabrica aceasta este o chestiune care poate fi soluţionată în cadrul unei contestaţii introduse în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, în cazul emiterii unui răspuns nefavorabil de către entitatea juridică sesizată potrivit legii sau în absenţa unui răspuns formulat în termenul legal.
2. Critica potrivit căreia acţiunea a fost greşit respinsă deoarece reclamanţii au formulat notificare nu poate fi primită.
În cazul în care, într-adevăr, reclamanţii s-au adresat cu o notificare pentru a obţine măsuri reparatorii prin echivalent, iar unitatea sesizată nu a soluţionat-o în termenul prevăzut de lege, reclamanţii au deschisă calea acţiunii în realizare, prin care să supună controlului judecătoresc legalitatea şi temeinicia refuzului acesteia de a se pronunţa asupra notificării, respectiv de a recunoaşte reclamanţilor îndreptăţirea la măsurile reparatorii solicitate.
Existenţa unei acţiuni în realizarea dreptului, respectiv contestaţia întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 face inadmisibilă acţiune în realizare, ca acţiune subsidiară, conform art. 111 C. proc. civ., aşa cum corect s-a stabilit în fazele procesuale anterioare.
3. Deşi susţin că acţiunea lor cuprinde în final o cerere în realizarea dreptului, reclamanţii recurenţi nu arată care ar fi aceasta.
În realitate, acţiunea se referă la constatarea inexistenţei unui drept al pârâtului şi la constatarea existenţei unui drept al reclamanţilor, ambele formulate în conformitate cu dispoziţiile art. 111 C. proc. civ.
În fine, faptul că pricina a fost soluţionată în temeiul unei excepţii procesuale, şi nu pe fond, nu are semnificaţia interzicerii accesului reclamantei la justiţie, garantat atât de art. 21 din Constituţia României, cât şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Astfel, nici tribunalul şi nici curtea de apel nu au reţinut că reclamanţii nu au dreptul de a se adresa unei instanţe de judecată pentru a statua asupra dreptului lor de a fi despăgubiţi, ci doar că, pentru valorificarea unei asemenea pretenţii, a fost adoptată o lege specială de reparaţie, ale cărei dispoziţii nu pot fi eludate.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că Decizia recurată este legală, fiind dată cu corecta aplicare a dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cum Decizia recurată cuprinde motivele pe care se sprijină, iar dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. au fost numai formal indicate, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A.A.G., M.D.S., A.R.M. şi O.C.I. împotriva deciziei nr. 134 din 6 martie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7466/2005. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6673/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
