ICCJ. Decizia nr. 7466/2005. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7466
Dosar nr.31224/2/2005
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2007
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 21 iunie 2004 reclamantul G.R. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Guvernul României pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să stabilească răspunderea civilă delictuală a primilor trei pârâţi, atât pentru fapta proprie cât şi în calitate de comitent, stabilirea răspunderii civile delictuale a Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru neidentificarea autorilor agresiunii a cărui victimă a fost reclamantul în decembrie 1989, stabilirea răspunderii civile delictuale a guvernului României pentru tolerarea agresorilor ce au executat foc asupra reclamantului în decembrie 1989.
În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că este certă producerea evenimentului vătămător asupra reclamantului în 21 decembrie 1989, în timp ce participa în Piaţa Universităţii la manifestaţiile împotriva regimului comunist, fiind rănit prin împuşcare, internat de urgenţă cu diagnosticul „plagă împuşcată regiunea poplitee stângă cu hemoragie externă".
Reclamantul are calitatea de parte vătămată în dosarul penal al Parchetului Militar Bucureşti referitor la evenimentele din decembrie 1989, în care se fac investigaţii cu privire la autorii agresiunii asupra reclamantului, încă neidentificaţi.
Prin sentinţa civilă nr. 693 din 27 iunie 2005 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Serviciul Român de Informaţii. A respins acţiunea împotriva Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Guvernul României ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că pe parcursul procesului a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Guvernul României, iar excepţia lipsei calităţii procesual pasive a celorlalţi pârâţi a fost unită cu fondul cauzei.
Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Serviciul Român de Informaţii nu pot sta în judecată ca parte pârâtă deoarece nu sunt autori ai faptei prejudiciabile şi nici comitent al prepusului care se face vinovat de fapta de vătămare corporală a reclamantului.
Reclamantul a invocat faţă de aceşti pârâţi o răspundere civilă delictuală pentru faptă proprie, conform art. 998-999 C. civ., coroborat cu art. 35 din Decretul nr. 31/1954. Se invocă principiul răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, faptă săvârşită de organele persoanei juridice, cu prilejul exercitării funcţiei lor şi în limitele puterii care le-au fost conferite.
Or reclamantul nu a indicat organele de conducere ale acestor trei persoane juridice, nu a indicat persoanele fizice cu atribuţii de conducere, nu a indicat ce atribuţii ale funcţiei de conducere exercitau aceste persoane şi modalitatea exercitării lor în limitele conferite de statutele de organizare şi actele administrative interne ale persoanelor juridice.
Nu poate fi reţinută nici răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, tocmai pentru că nu s-a dovedit calitatea de comitent, respectiv de prepus. Victima este ţinută să dovedească existenţa raportului de prepuşenie, pe de o parte, dar şi săvârşirea faptei ilicite şi prejudiciabile de către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de comitent.
Reclamantul nu a fost în măsură să indice concret acea persoană care ar fi avut calitatea de prepus a unuia dintre cei trei pârâţi sau a câte unui prepus al fiecăruia din cei trei pârâţi care au săvârşit fapta în limitele funcţiei încredinţate de aceşti pârâţi şi cu respectarea instrucţiunilor şi ordinului dat de comitenţi.
Neindicarea autorului faptei, justificată pe o imposibilitate de a o indica ca urmare a neidentificării ei în procesul penal, nu justifică acţiunea civilă a reclamantului îndreptată împotriva unei persoane juridice pentru care singura justificare a calităţii pasive este aceea de a fi singurele entităţi juridice care aveau personal înarmat şi care acţionau pe baza unui ordin de păstrare a ordinii publice în decembrie 1989.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 108 A din data de 13 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII- a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
În considerentele hotărârii sale instanţa de apel a arătat că, într-o cerere, calităţii procesuale pasive trebuie să-i corespundă aptitudinea pârâtului de a fi tras la răspundere în raportul juridic în vederea ocrotirii dreptului pretins a fi încălcat. Această calitate procesuală se determină în raport de obiectul dedus judecăţii.
Reclamantul a indicat generic şi impersonal persoanele ce au calitatea de pârâţi, ori nu se pot determina titularii obligaţiei de reparare a dreptului încălcat decât prin individualizarea lor.
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice este angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcţiilor ce le revin, vor fi săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii.
În mod corect a stabilit instanţa de fond că lipsa indicării elementelor concrete: organe de conducere, atribuţii, persoane fizice cu atribuţii de conducere etc, duce la lipsa calităţii procesuale pasive întrucât pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane juridice victima prejudiciului trebuie să facă proba elementelor răspunderii pornind de la fapta organelor persoanei juridice.
Nu este suficient a se indica denumirea persoanei juridice ci şi a organelor sale, a persoanelor cu funcţie de conducere, întrucât răspunderea civilă delictuală nu poate fi angajată impersonal sau global.
Reclamantul a declarat recurs împotriva acestei hotărâri critica, motivată în drept pe dispoziţiile pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte:
Instanţa de fond şi instanţa de apel au reţinut că este certă producerea evenimentului vătămător ce a condus la rănirea reclamantului dar în mod greşit au respins acţiunea pe considerentul că în cauză nu sunt indicaţi autorii faptelor şi raportul de prepuşenie dintre aceştia şi cei cinci intimaţi.
Instanţele au aplicat greşit legea, respectiv art. 1000 alin. (3) C. civ., coroborat cu art. 35 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954 deoarece comitenţii răspund pentru prejudiciul cauzat de prepuşii lor iar faptele ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiei lor.
Simpla neindicare a persoanelor fizice, prepuşi ai comitenţilor, nu duce la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a M.Ap.N., M.I.R.A. şi S.R.I.
Prin întâmpinările depuse de intimaţii Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii s-a solicitat respingerea recursului, hotărârile anterioare fiind legale şi temeinice.
Analizând hotărârea atacată, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte a apreciat că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, fundamentul raportului juridic dedus judecăţii, 1-a constituit împuşcarea reclamantului în Piaţa Universităţii în data de 21 decembrie 1989, aspect probat cu actele medicale depuse la dosar.
A impune reclamantului, pentru a se reţine calitatea procesuală pasivă a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Ministerului Apărării Naţionale şi Serviciului Român de Informaţii, să arate care sunt organele acestora, respectiv persoanele cu funcţii de conducere, este excesiv.
Este de notorietate, astfel încât nu mai trebuia dovedit de către reclamant, faptul că în evenimentele din decembrie 1989 au fost implicate armata, miliţia şi securitatea, organe ale statului care aveau personal înarmat.
Conform art. 1000 alin. (3) C. civ., comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat. Motivul acestei responsabilităţi fiind o greşeală ce legea prezumă că e proprie comitentului, acesta poate fi acţionat direct de cei care au suferit o pagubă prin fapta prepusului lor, fără să fie chemaţi în judecată şi prepuşii.
Stabilirea raportului de prepuşenie este o chestiune de fapt care urmează să fie stabilită de instanţă, pe baza probelor administrate. Ceea ce interesează este determinarea persoanei fizice sau juridice în interesul căreia se desfăşoară activitatea şi care, la momentul săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, avea autoritatea de a da instrucţiuni şi directive prepusului, de a-i supraveghea, îndruma şi controla activitatea desfăşurată în îndeplinirea însărcinării încredinţate.
Specific speţei este faptul că, nici până la data pronunţării în recurs, nu s-a stabilit de către organele competente, căror structuri ale statului au aparţinut cei care au tras în persoanele aflate în Piaţa Universităţii în data de 21 decembrie 1989. Notorietatea anterior menţionată, face ca indicarea în calitate de pârâţi a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Ministerului Apărării Naţionale şi Serviciului Român de Informaţii să fie suficientă pentru a se putea cerceta fondul cauzei. În măsura în care vreunul dintre aceşti pârâţi va invoca faptul că niciun prepus al său nu a tras în Piaţa Universităţii în 21 decembrie 1989, va trebui să administreze dovezi în acest sens, sarcina probei revenindu-le conform art. 1169 C. civ.
Dacă vor fi probate toate condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale şi nu se va proba cu certitudine care este persoana care 1-a rănit pe reclamant, cei trei pârâţi vor fi obligaţi în solidar, urmând ca apoi să întreprindă demersurile necesare pentru identificarea celui vinovat de producerea pagubei, pentru a se putea regresa împotriva lui.
Faţă de cele ce preced, instanţele de fond au interpretat eronat prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ., astfel încât sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Întrucât instanţele au pronunţat soluţia în temeiul unei excepţii procesuale, fără să se intre în cercetarea fondului, ca efect al admiterii recursului, în condiţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. hotărârea atacată va fi casată.
În temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. va fi admis apelul exercitat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 693 din 27 iunie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi, în urma desfiinţării sentinţei, cauza va fi trimisă spre rejudecare aceluiaşi tribunal pentru administrarea de dovezi din care să rezulte prejudiciul suferit de reclamant.
Prin motivele de apel au fost formulate critici numai împotriva sentinţei nu şi a încheierii prin care a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Guvernului României. Drept urmare, ca o consecinţă a limitelor devoluţiunii, sub acest aspect soluţia dată de prima instanţă a rămas irevocabilă. De altfel, faptul că reclamantul intenţionează să obţină pronunţarea unei hotărâri numai în contradictoriu cu Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne şi Serviciul Român de Informaţii rezultă şi din precizarea motivelor de recurs de la fila 75 din dosarul de recurs. în consecinţă, rejudecarea în fond după casare se va face numai în contradictoriu cu Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Ministerului Apărării Naţionale şi Serviciul Român de Informaţii.
În condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., onorariul avocatului care a acordat asistenţă judiciară recurentului va fi majorat la 200 lei, urmând ca, în temeiul art. 69 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, Ministerul Justiţiei să fie obligat la plata onorariului din fondul special constituit în acest scop.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul G.R. împotriva deciziei civile nr. 108 A din data de 13 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII- a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, şi în consecinţă.
Casează Decizia şi admite apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 693 din 27 iunie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o desfiinţează şi trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Obligă Ministerul Justiţiei să plătească 200 lei cu titlu de onorariu de avocat din oficiu.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7984/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7413/2005. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
