ICCJ. Decizia nr. 7519/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7519
Dosar nr. 22656/1/2005
nr. vechi 6952/2005
Şedinţa publică din 28 septembrie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată sub nr. 2786/2003, reclamantele N.S.M., V.B.J.M. şi M.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanţa, prin Primar, au solicitat anularea dispoziţiei nr. 2417 din 4 septembrie 2003 emisă de Primarul Municipiului Constanţa şi obligarea Primăriei Constanţa să le restituie în natură terenul situat în Constanţa, Staţiunea Mamaia, în suprafaţă de 320, 55 mp.
Reclamantele au arătat că dispoziţia atacată este nulă pentru erorile pe care le conţine în privinţa numelui reclamantei V.B.J. şi, de asemenea, este nelegală şi netemeinică pentru că preluarea terenului, care a fost proprietatea autorului lor T.A., s-a făcut în mod abuziv, printr-o decizie care nu reprezintă titlu valabil în sensul Legii nr. 213/1998.
Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 1362 din 21 noiembrie 2003, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Constanţa şi a respins acţiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că, în procedura de restituire a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, primarul comunei, oraşului sau municipiului este cel care are atribuţii speciale de a da dispoziţia de admitere sau respingere a cererii de restituire a imobilului.
Instanţa de fond a constatat că, deşi Decizia contestată a fost emisă de Primarul Municipiului Constanţa, reclamantele au chemat în judecată Municipiul Constanţa, respectiv o persoană care nu are calitate procesuală pasivă, iar Primarul Municipiului Constanţa a fost chemat doar în calitate de reprezentant al municipiului.
Reclamantele au formulat apel împotriva acestei sentinţe, iar Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 846/C din 13 iulie 2004, l-a admis, a anulat hotărârea tribunalului şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.
Pentru a da această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 21 din Legea nr. 10/2001, părţile între care se desfăşoară procedurile de restituire sunt persoana îndreptăţită şi persoana deţinătoare a imobilului, în speţă, Municipiul Constanţa.
S-a reţinut că în faza contencioasă are calitate procesuală pasivă unitatea deţinătoare, iar în faza necontencioasă primarul, deci cel ce emite dispoziţia sau Decizia.
Astfel, s-a apreciat că greşit prima instanţă a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Constanţa, deoarece primarul nu emite dispoziţia în nume propriu, ci ca reprezentat al deţinătorului imobilului.
Soluţionând cauza, Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 330/C din 9 martie 2005, a respins ca nefondată cererea reclamantelor, reţinând, în esenţă, că suntem în prezenţa unui pact comisoriu de grad IV, care are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului de îndată ce a expirat termenul de executare fără ca obligaţia să fi fost dusă la îndeplinire.
Această hotărâre a fost atacată cu recurs de reclamante, care au invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor, în esenţă, recurentele susţin următoarele:
- că Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958, emisă de Sfatul Popular Constanţa, care declara desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare a imobilului, este nelegală şi reprezintă o preluare abuzivă a acestuia;
- că se recunoaşte existenţa pactului de grad IV în convenţie, dar cu privire la acesta, intervenţia instanţei este necesară în constatarea rezoluţiunii;
- că actul trebuia investit cu formulă executorie, dar numai după rezoluţiunea judiciară;
- că titlul investit şi-a pierdut puterea executorie;
- că Decizia nr. 22043/1958 nu a fost comunicată reclamantelor;
- că, deşi efectul esenţial al rezoluţiunii este repunerea părţilor în situaţia anterioară, nu s-a procedat la întoarcerea prestaţiilor decât în favoarea statului, fără a se întoarce şi preţul plătit de autorul reclamantelor;
- că a existat caz de forţă majoră, respectiv cel de-al doilea război mondial.
- că pentru creditor pactul comisoriu este o facultate, nu o obligaţie, putând alege calea executării silite;
- că s-a împlinit termenul de prescripţie a acţiunii, care nu le mai poate fi opusă astăzi.
Recursul este nefondat.
Se reţine că A.T., autorul reclamantelor, a cumpărat în 1935 de la Primăria Constanţa un loc de casă de 320,55 mp, situat în Municipiul Constanţa, Plaja Mamaia, lot. 20, careul 68, actul de cumpărare fiind încheiat conform Deciziei nr. 25 din 30 decembrie 1905 a Primăriei Constanţa, aprobată prin Decretul nr. 761/1906, aspect necontestat de reclamante.
Acestea, invocând imposibilitatea prezentării contractului de vânzare-cumpărare al autorului lor, au confirmat că, prin clauzele lui a fost stabilită în sarcina cumpărătorului obligaţia de a construi o casă sau vilă în termen de 4 ani de la data autentificării actului, precum şi stipularea unui pact comisoriu de ultim grad, care sancţionează neexecutarea de către cumpărător a obligaţiilor asumate.
Clauza expresă referitoare la rezoluţiunea contractului pentru neexecutare a fost prevăzută şi în Decizia nr. 25/1905 a Primăriei Constanţa şi prevede că, în cazul nerespectării de către cumpărători a obligaţiei de a clădi în termen de 4 ani de la încheierea actului, „terenul, deşi plătit, rămâne fără somaţiune sau judecată şi fără nici un drept de despăgubire pentru cumpărător, în proprietatea comunei".
Această clauză a fost menţionată şi în cuprinsul Deciziei nr. 22043/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al oraşului Constanţa, de unde rezultă că neîndeplinirea obligaţiei de a construi atrage „rezilierea de plin drept, fără somaţiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere".
Astfel cum corect a stabilit instanţa de apel, este vorba de un pact comisoriu de grad IV care are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost dusă la îndeplinire.
Pactele comisorii sunt clauze contractuale exprese referitoare la rezoluţiune, prin care se derogă de la prevederile art. 1021 C. civ. şi care urmăresc să reducă sau să înlăture rolul instanţelor judecătoreşti în pronunţarea rezoluţiunii contractelor.
Susţinerile reclamantelor referitoare la caracterul exclusiv judiciar al rezoluţiunii nu sunt întemeiate, întrucât stipularea rezoluţiunii de drept nu mai face necesară intervenţia instanţei de judecată pentru a aprecia asupra oportunităţii pronunţării acestei sancţiuni, iar, dacă se apelează totuşi la procedura judiciară, instanţa se mărgineşte să constate doar neexecutarea de către debitor a obligaţiilor asumate, fără a putea să aprecieze oportunitatea rezoluţiunii sau să acorde vreun termen de graţie, având în vedere prevederile art. 969 C. civ., conform cărora convenţiile au putere de lege între părţile contractante.
Nu este întemeiată nici susţinerea privind împlinirea termenului de prescripţie pentru promovarea acţiunii în rezoluţiune pentru că, în speţă, creditorul a optat pentru desfiinţarea contractului ca urmare a neexecutării obligaţiei de a construi, renunţând a cere executarea silită a convenţiei, deoarece contractul a fost desfiinţat în temeiul acordului părţilor şi nu se mai justifică necesitatea investirii cu formulă executorie.
Tot neîntemeiată este şi susţinerea privind necesitatea restituirii preţului de către creditor, care a optat pentru desfiinţarea vânzării, deoarece în cuprinsul actului administrativ care a stat la baza înstrăinării s-a prevăzut că, în cazul neîndeplinirii obligaţiei de a construi, terenul, deşi plătit, rămâne în proprietatea comunei „fără nici un drept de despăgubire pentru cumpărător".
S-a reţinut corect, de către instanţa de apel că părţile au prevăzut în cuprinsul contractului desfiinţarea lui de plin drept în cazul neexecutării obligaţiilor asumate de cumpărător, fără îndeplinirea nici unei formalităţi şi fără judecată şi, potrivit voinţei lor şi a prevederilor art. 969 C. civ., această sancţiune intervine indiferent de natura fortuită a neexecutării sau culpa cumpărătorului.
Nu poate fi reţinută nici susţinerea privind imposibilitatea executării obligaţiei datorită cazului de forţă majoră, intervenţia războiului, deoarece posibilitatea realizării construcţiei a existat anterior declanşării războiului.
De altfel, trebuie precizat că, pe teritoriul ţării noastre, operaţiunile de război au avut loc în anul 1944, după împlinirea termenului prevăzut în pactul comisoriu.
Redobândirea de către vânzător a dreptului de proprietate asupra imobilului este efectul rezoluţiunii contractului pentru neexecutarea obligaţiei asumate de cumpărător şi nu al deciziei nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a Sfatului Popular al oraşului Constanţa, prin care titlul autorului reclamantelor a fost declarat „desfiinţat şi reziliat de plin drept".
Faţă de cele exprimate mai sus, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de N.S.M., V.B.J.M. şi M.M. împotriva deciziei nr. 330/C din 9 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 751/2005. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7513/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
