ICCJ. Decizia nr. 7513/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7513
Dosar nr. 2741/1/2005
Nr. vechi 578/200.
Şedinţa publică din 28 septembrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 23 octombrie 2003, G.I. a chemat în judecată pe intimata SC R. SRL Braşov, pentru ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună anularea deciziei nr. 216 din 29 martie 2003, emisă de intimată şi să o oblige pe aceasta la restituirea cotei de ½ parte din imobilul situat în Braşov, înscris în C.F. Braşov, sub nr. top. 308/1 şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În motivarea acţiunii, contestatoarea a arătat că urmând procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 a solicitat intimatei restituirea cotei de ½ parte din imobilul mai sus-arătat ce a fost preluată de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, însă aceasta a respins cererea sa întemeindu-şi soluţia pe dispoziţiile art. 1, pct. 1.4. B. din din cap. II al normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Tribunalul Braşov, secţia civilă, prin sentinţa nr. 62/S din 23 ianuarie 2004, a admis în parte contestaţia, a anulat Decizia nr. 216 din 23 septembrie 2003 şi a obligat-o pe intimată să emită o nouă decizie, în condiţiile reglementate de Legea nr. 10/2001, prin care să dispună restituirea în natură către contestatoare a cotei de ½ parte din imobilul situat în Braşov, înscris în C.F. Braşov, sub nr.top.308/1. A respins capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că în mod greşit intimata a statuat că preluarea imobilului nu a fost abuzivă, ignorând dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi pe cele ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, precum şi forţa juridică superioară a Legii nr. 10/2001, faţă de HG nr. 498/2003.
Împrejurarea că, la data preluării imobilului în litigiu de către stat, contestatoarei i-a fost acordată suma de 20.000 lei cu titlu de despăgubiri, este de natură a face aplicabile dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 10/2001. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa de fond constată că în raport de prevederile cuprinse în Cap. II, pct. 1.4. lit. B) din HG nr. 498/2003, nu se poate reţine culpa procesuală a intimatei, aceasta neputând statua asupra legalităţii actului administrativ.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel intimata SC R. SRL Braşov.
În dezvoltarea motivelor de apel, a susţinut că instanţa de fond, în mod greşit a înlăturat dispoziţiile cuprinse în Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în ceea ce priveşte imobilele supuse Decretului nr. 223/1974.
A mai arătat că pe calea unei contestaţii formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu se poate efectua un control de legalitate, pe cale incidentală, a dispoziţiilor HG nr. 498/2003, având în vedere că s-ar eluda dispoziţiile Legii nr. 29/1990 care prevăd că actele administrative jurisdicţionale pot fi atacate cu recurs, după epuizarea căilor administrative jurisdicţionale, numai pe calea contenciosului administrativ.
De altfel, prin respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, chiar instanţa a statuat asupra legalităţii normelor metodologice.
Prin Decizia civilă nr. 1003/Ap din 15 octombrie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de intimata SC R. SRL Braşov, împotriva sentinţei civile nr. 62 din 23 ianuarie 2004 a Tribunalului Braşov.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că imobilul în litigiu se încadrează în cele înscrise în art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001, dispoziţii care fac trimitere la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Coroborând cele două texte de lege, prima instanţă a constatat că diferenţa făcută în HG nr. 498/2003 pentru adoptarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu este în concordanţă cu textele cuprinse în cele două acte normative, fiind de notorietate că imobilele înstrăinate în baza Decretului nr. 223/1974 anterior plecării definitive din ţară, s-a făcut cu vicierea consimţământului proprietarului.
În consecinţă, instanţa de apel a reţinut că prin conţinutul lor dispoziţiile pct. 1.4. B, ipoteza a doua, derogă de la prevederile atât ale Legii nr. 10/2001 cât şi ale Legii nr. 213/1998, aşa încât nu pot fi avute în vedere la soluţionarea cauzei, fiind aplicabilă interpretarea dată de prima instanţă, prin prisma ierarhiei actelor normative, întemeiată şi pe dispoziţiile art. 107 din Constituţie.
Referitoare la cea de-a doua critică, curtea a reţinut că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra unei excepţii de nelegalitate ci a interpretat prevederile legale în coroborarea cu normele metodologice stabilind preeminenţa textului legal faţă de explicaţiile date în hotărârea de guvern.
Nici critica vizând susţinerea că instanţa este contradictorie, atunci când a recunoscut puterea HG nr. 498/2003 prin respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, nu a fost primită.
Sub acest aspect, a reţinut că instanţa de fond nu a făcut decât să recunoască obligativitatea respectării hotărârii de către organele administraţiei, cărora li se adresează, şi care nu pot să ignore dispoziţiile sale.
În contra acestei decizii a declarat recurs intimata SC R. SRL Braşov, invocând cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând în esenţă următoarele:
Imobilul în litigiu face parte din categoria celor prevăzute în Legea nr. 10/2001, însă preluarea nu a fost abuzivă.
Instanţa de fond în mod greşit a reţinut faptul că normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 scot de sub incidenţa acestei legi categoria imobilelor preluate în baza Decretului nr. 223/1974 cu plată.
Din contră, aceste imobile cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar normele metodologice de aplicare a acestei legi explică modul de soluţionare a notificărilor privind categoria imobilelor preluate în temeiul Decretului nr. 223/1974, atât cu plată cât şi fără plată.
În speţă, recurenta a susţinut că scopul urmărit de contestatoare a fost cel al obţinerii aprobării pentru plecarea definitivă din ţară, sens în care a înstrăinat locuinţa către stat, primind la acea vreme cu titlu de despăgubire suma de 20.000 lei, şi se încadrează în noţiunea îndestulării rezonabile.
Aşadar, contestatoarea a avut dreptul să opteze, fie înstrăina imobilul înainte de a-şi formaliza intenţia de a părăsi definitiv ţara, variantă pe care nu a ales-o, fie aşa cum a procedat, a înstrăinat imobilul către stat cu ocazia depunerii cererii de plecare definitivă din ţară.
Faţă de cele expuse, a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârilor atacate, iar pe cale de cunoştinţă respingerea contestaţiei formulate de G.I.
Recursul nu este întemeiat.
În raport de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Decretul nr. 223/1974 contravine Constituţiei din anul 1965 [art. 36 alin. (2) şi art. 17 alin. (1)], Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului cât şi Pactului Internaţional cu Privire la Drepturile Civile şi Politice semnat şi de România în anul 1968.
Sub acest aspect, nu se poate susţine că preluarea nu a fost abuzivă.
Este adevărat că, la data preluării imobilului, contestatoarei i-a fost acordată suma de 20.000 lei, cu titlu de despăgubiri.
În aceste condiţii, corect instanţa de fond a făcut aplicarea art. 12 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Or, atât timp cât Legea nr. 10/2001 nu exclude aplicarea sa în situaţiile în care imobilul a fost preluat în baza decretului nr. 223/1974, Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, nu pot modifica şi nici completa o lege, aceasta din urmă având forţă juridică superioară în raport cu alte acte normative.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
Ca parte căzută în pretenţii, potrivit art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurentă să plătească intimatei suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC R. SRL Braşov împotriva deciziei nr. 1003/Ap din 15 octombrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.
Obligă pe recurenta SC R. SRL Braşov să plătească intimatei G.I. suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7519/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7207/2005. Civil. Pretentii. Recurs → |
|---|
