ICCJ. Decizia nr. 760/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 760
Dosar nr. 10063/200.
Şedinţa publică din 3 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă depusă la Tribunalul Timiş la data de 11 aprilie 2003 reclamanta I.S. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria municipiului Timişoara şi P.L. cerând obligarea primei pârâte la desfiinţarea fundaţiei construite fără autorizaţie pe terenul proprietatea reclamantei şi pe hotarul ce desparte această proprietate de proprietatea secundului pârât, precum şi obligarea ambilor pârâţi să readucă terenul la starea anterioară construirii fundaţiei.
Motivând acţiunea, reclamanta a arătat că pârâtul P.L. a construit fundaţia în lipsa şi fără acordul reclamantei, neavând nici autorizaţie de construcţie, refuzând desfiinţarea acesteia, iar pârâta Primăria municipiului Timişoara nu a luat nici o măsură de cele prescrise prin Legea nr. 50/1991, deşi a fost sesizată în mai multe rânduri de către reclamantă.
Prin sentinţa civilă nr. 435/P.I. din 21 mai 2003, Tribunalul Timiş, secţia civilă, şi-a declinat competenţa soluţionării pricinii în favoarea Judecătoriei Timişoara.
La data de 1 octombrie 2003 reclamanta a depus la Judecătoria Timişoara o petiţie prin care a precizat că temeiul de drept al acţiunii sale este dat de prevederile art. 1– 5 din Legea nr. 29/1990, susţinând că soluţionarea litigiului este de competenţa Tribunalului Timiş şi solicitând declinarea competenţei în favoarea celei din urmă instanţe.
Prin Încheierea din 1 octombrie 2003, Judecătoria Timişoara a prorogat discutarea excepţiei de necompetenţă materială şi a dispus din oficiu introducerea în cauză în calitate de pârâţi a Primarului municipiului Timişoara şi a Consiliului Local al municipiului Timişoara.
Prin întâmpinări, pârâtul P.L. a invocat excepţia autorităţii lucrului judecat.
Prin sentinţa civilă nr. 8923 din 29 octombrie 2003 Judecătoria Timişoara a respins ca nedovedită acţiunea introdusă de reclamantă împotriva pârâţilor Primăria municipiului Timişoara, Primarul municipiului Timişoara şi Consiliul Local al municipiului Timişoara şi a constatat îndeplinită prezumţia legală a autorităţii lucrului judecat referitor la raportul juridic dedus judecăţii între reclamantă şi pârâtul P.L.
Prin apelul declarat împotriva acestei sentinţe, reclamanta a susţinut că sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 29/1990 şi că nu s-a dispus cu privire la desfiinţarea fundaţiei.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 213 din 25 februarie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Declarând recurs, reclamanta a solicitat casarea hotărârilor astfel pronunţate şi trimiterea cauzei la Tribunalul Timiş în vederea soluţionării fondului ca instanţă competentă în materia contenciosului administrativ.
Dezvoltând recursul, reclamanta a redat desfăşurarea procesului şi a susţinut că a înţeles să investească tribunalul ca instanţă de contencios administrativ, toate instanţele greşind prin calificarea dată pricinii, încălcând normele de competenţă materială, ceea ce constituie motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Recursul nu este întemeiat.
Din examinarea cererii în justiţie formulată de reclamantă rezultă că aceasta are un obiect bine determinat, anume obligarea pârâtului P.L. la desfiinţarea unei lucrări de construcţie şi obligarea tuturor pârâţilor de a readuce terenul în starea dinainte de facerea acelei lucrări.
Asemenea obiect, constând în instituirea unor obligaţii de a face, este determinant în caracterizarea acţiunii dedusă judecăţii, caracterizare pe care o face numai instanţa de judecată şi nu partea care a introdus acţiunea, criteriul esenţial fiind dat de natura dreptului şi scopul urmărit prin exercitarea acţiunii în justiţie.
În raport de obiectul său, care nu a fost nici schimbat şi nici depăşit de către instanţele investite, acţiunea de faţă aparţine dreptului comun şi nu instanţei de contencios administrativ, competenţa celei din urmă şi procedura de soluţionare fiind riguros şi limitativ reglementate prin art. 1- 5 din Legea nr. 29/1990.
Ca urmare, în mod judicios s-a statuat că soluţionarea pricinii aparţine competenţei materiale a judecătoriei ca instanţă de drept comun potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. 1 C. proc. civ.
Temeiul juridic invocat în motivarea acţiunii, anume art. 1– 5 din Legea nr. 29/1990, nu leagă instanţa, care este îndreptăţită şi chiar obligată, în exercitarea rolului activ şi pentru a ajuta efectiv părţile în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor legitime, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamantă prin cererea sa de chemare în judecată [art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ].
În concluzie, în mod legal procesul de faţă a fost soluţionat în materia dreptului comun şi nu în cea a contenciosului administrativ, instanţele investite calificând corect acţiunea dedusă judecăţii lor, fiind nefondat recursul prin care se susţine încălcarea normelor de competenţă materială.
Ca urmare, recursul va fi respins ca nefondat, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Căzând astfel în pretenţiile deduse judecăţii recursului, reclamanta I.S. va fi obligată, în temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. aplicabile şi în judecarea recursului, la plata cheltuielilor de judecată făcute în recurs de către pârâtul P.L. în cuantumul rezultat din înscrisurile depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I.S. împotriva deciziei nr. 213 din 25 februarie 2004 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Obligă pe reclamantă să plătească pârâtului P.L. suma de 10.200.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7899/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 709/2005. Civil → |
|---|
