ICCJ. Decizia nr. 801/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 801
Dosar nr. 23.469/3/2005
Şedinţa publică din 7 februarie 2008
Deliberând, asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1671 din 7 decembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins contestaţia formulată de contestatorii N.T. şi N.D., în contradictoriu cu intimata SC P. SA.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, prin Decizia nr. 289 din 4 iulie 2005, intimata a respins notificarea nr. 29 din 16 iunie 2001 şi notificarea nr. 213 din 9 august 2001, prin care contestatorii au solicitat restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a imobilului (teren în suprafaţă de 1400 mp împreună cu toate obiectele de inventar în care a funcţionat staţia de distribuire carburanţi, fostă proprietatea autorilor contestatorilor) situat în Feteşti, judeţul Ialomiţa, cu motivarea că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu şi a calităţii contestatorilor de persoane îndreptăţite, iar imobilul nu a fost identificat şi nici nu s-a indicat actul preluării abuzive.
Tribunalul a reţinut că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că sunt mai multe persoane cu numele N. şi că N.T. şi N.G. au fost fii lui N.T., însă certificatul de moştenitor nr. 268 din 11 ianuarie 1977 a fost emis pentru succesiunea numitului T.N., fiind trecuţi ca moştenitori ai acestuia N.G. şi N.T.
A mai reţinut prima instanţă, că există nelămuriri cu privire la numele pretinsului autor al contestatorilor şi că nu s-au depus înscrisuri care să ateste dreptul de proprietate al autorului contestatorilor asupra imobilului care face obiectul litigiului.
De aceea, corect s-a reţinut prin Decizia contestată că nu s-a făcut dovada calităţii contestatorilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de contestatori împotriva acestei sentinţe, a schimbat sentinţa apelată, a admis contestaţia, a anulat Decizia nr. 289/2005 emisă de intimată şi a obligat-o pe intimată să emită o nouă decizie prin care să acorde contestatorilor măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Feteşti, compus din teren în suprafaţă de 1400 mp şi anexe, conform Legii nr. 247/2005.
Instanţa de apel a reţinut că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, depozitul de produse petroliere de pe raza fostei comune Feteşti, în prezent municipiul Feteşti, a fost proprietatea numitului „T.N.". Faptul că în unele înscrisuri acesta este trecut cu numele Th. sau T., nu conduce la concluzia că imobilul a aparţinut altei persoane. Acestea sunt „simple inadvertenţe de scriere, justificate pentru anii în care au fost întocmite", iar bunul a fost preluat de la „T.N." (autorul apelanţilor), în temeiul Legii nr. 119/1948.
S-a mai reţinut, că intimaţii-apelanţi au făcut dovada că T.N. a fost proprietarul depozitului de produse petroliere, compus din teren în suprafaţă de 1400 mp şi anexe, conform inventarului depus la filele 8-9 din dosarul tribunalului. Moştenitori ai fostului proprietar au fost N.G. şi N.T., iar moştenitor al defunctului N.G. este soţia acestuia N.D.
Reclamanţii-apelanţi, care şi-au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 247/2005, pentru că imobilul se află în patrimoniul intimatei.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs contestatorii care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 1, art. 7, art. 9 şi art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Conform art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură. Măsurile reparatorii prin echivalent se stabilesc numai atunci când restituirea în natură nu este posibilă şi, pentru că în cauză sunt îndeplinite cerinţele legale pentru restituirea în natură a imobilului, greşit s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent.
Au susţinut recurenţii, că hotărârea atacată nu cuprinde „vreun considerent pentru care s-a apreciat că măsura reparatorie legală ar fi cea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent", iar, faţă de precizarea din considerente „beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 247/2005, imobilul aflându-se în patrimoniul intimatei", există contradicţie între considerente şi soluţia pronunţată, pentru că această lege nu exclude măsura restituirii în natură.
Prin Legea nr. 247/2005 este întărit principiul prevalenţei restituirii în natură prevăzut de art. 1 alin. (1), art. 7 şi art. 9 din lege şi caracterul subsidiar al măsurii reparatorii prin echivalent.
Mai susţin recurenţii, că în mod greşit a fost obligată intimata să emită o nouă decizie prin care să acorde măsuri reparatorii în echivalent, deoarece dispoziţia atacată a fost emisă anterior promulgării Legii nr. 247/2005, iar instanţa a fost investită cu verificarea legalităţii şi temeiniciei acestei dispoziţii. De aceea, instanţa urma să stabilească măsura reparatorie legală în funcţie de situaţia juridică actuală a bunului, competenţa instanţei de a se pronunţa asupra tuturor aspectelor fiind impusă şi de principiul accesului liber la justiţie.
Obligarea intimatei să emită o nouă dispoziţie reprezintă o încălcare a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Procedura administrativă fiind deja parcursă, nu există raţiuni care să justifice reluarea acestei proceduri, iar prin obligarea intimatei să emită o nouă dispoziţie s-ar ajunge la situaţia ca actul puterii judecătoreşti să fie dublat de actul emis de entitatea investită cu soluţionarea notificării.
Analizând recursul, în limita criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., se constată că este fondat.
Prin notificarea aflată la fila 5 din dosarul tribunalului, recurenţii-contestatori au cerut restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a terenului şi anexelor situate în municipiul Feteşti, judeţul Ialomiţa.
Prin contestaţia înregistrată la tribunal la data de 2 august 2005, recurenţii-contestatori au cerut ca imobilul să le fie restituit în natură, şi să li se acorde măsuri reparatorii prin echivalent bănesc numai dacă restituirea în natură nu este posibilă.
Deşi recurenţii au solicitat, în principal, restituirea în natură, iar prin art. 1, art. 7, art. 9 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, este stabilit caracterul prioritar al restituirii în natură, Decizia atacată nu cuprinde considerentele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei de apel că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă şi nici pe acelea în raport de care s-a pronunţat soluţia obligării intimatei să emită o nouă decizie pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
De asemenea, instanţa de apel nu a stabilit deplin situaţia de fapt în raport de care să se aplice dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată, care reglementează situaţia juridică a imobilelor, precizând cazurile în care este posibilă restituirea în natură sau prin echivalent.
În raportul de expertiză tehnică-judiciară aflat la filele 153-155 din dosarul tribunalului, se precizează că terenul în suprafaţă de 1400 mp, care face obiectul pricinii, face parte din suprafaţa depozitului de carburanţi de 4975 mp şi că pe suprafaţa de 1400 mp, în locul clădirii din paiantă cu şopron de scândură, în suprafaţă de 78,20 mp, demolată, se află o construcţie nouă (C 1), în suprafaţă de 126,75 mp.
În privinţa construcţiilor C 6 (casa de pompe) şi C 10 (rezervor produs petrolier), în suprafaţă de 27 mp şi 25,65 mp, nu se arată dacă sunt din cele menţionate în inventarul cuprinzând preluarea depozitului T.G.N. cu produse petroliere ori sunt construcţii noi.
De aceea, faţă de prevederile art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, pentru stabilirea posibilităţii restituirii în natură a imobilului sau a unei părţi din imobil, instanţa de apel trebuia să dispună efectuarea unei expertize tehnico-judiciare având ca obiectiv determinarea suprafeţei de teren ocupată de construcţiile noi şi a celei afectate servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, deoarece numai pentru aceste suprafeţe de teren măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Pentru partea de teren rămasă liberă şi construcţiile rămase nedemolate se dispune restituirea în natură.
Situaţia de fapt nefiind pe deplin stabilită, Înalta Curte nu poate hotărî asupra fondului pricinii prin aplicarea corectă a legii, iar lipsa considerentelor pentru care s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent face imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalităţii şi temeiniciei hotărârii cu privire la măsurile reparatorii menţionate în dispozitiv.
Pentru considerentele expuse, fără să se analizeze celelalte critici formulate de recurenţi, se va admite recursul declarat de contestatori, conform art. 312, art. 314 C. proc. civ. va fi casată Decizia atacată şi se va trimite cauza aceleiaşi instanţe, pentru rejudecarea apelului.
Cu ocazia rejudecării se va administra probatoriul necesar pentru corecta aplicare a prevederilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 şi se vor avea în vedere mijloacele de apărare invocate de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de contestatorii N.T. şi N.D. împotriva deciziei nr. 424 A din 19 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8103/2005. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 800/2005. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
