ICCJ. Decizia nr. 8549/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8549
Dosar nr. 38317/2/2005
Şedinţa publică din 26 octombrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 3 mai 2005, reclamanta S.C.R.E. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiului Bucureşti prin Primar General, solicitând instanţei, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtului la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, respectiv a parterului şi a terenului aferent construcţiei, obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii în cuantum de 500.000 lei pentru fiecare zi de întârziere şi la plata cheltuielilor de judecată.
Motivându-şi cererea, reclamanta a susţinut că prin notificarea nr. 2554 din 7 mai 2001 formulată în condiţiile Legii nr. 10/2001, a solicitat pârâtului, restituirea în natură a imobilului în litigiu, anexând la notificare majoritatea actelor necesare în vederea soluţionării acesteia.
Prin sentinţa civilă nr. 1109 din 7 octombrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul să emită dispoziţie de restituire în natură pentru imobilul situat în Bucureşti, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor cominatorii ca fiind neîntemeiat şi a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca fiind nedovedită.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că deşi Legea nr. 10/2001, nu reglementează expres situaţia în care unitatea deţinătoare refuză să răspundă solicitării adresate pe cale de notificare, este evident că persoana îndreptăţită se poate adresa instanţei de judecată competentă să oblige persoana juridică deţinătoare şi notificată la emiterea unui răspuns prin decizie sau dispoziţie motivată.
Reţinând că notificarea a fost înregistrată de pârât cu respectarea condiţiilor Legii nr. 10/2001 şi nu a făcut dovada soluţionării acesteia în termenul impus de lege, instanţa de fond a apreciat că şi impune admiterea acţiunii şi obligarea pârâtului la emiterea deciziei sau dispoziţiei de soluţionare a notificării.
Cererea reclamantei de acordare a daunelor cominatorii a fost apreciată de instanţa de fond ca fiind inadmisibilă, reţinându-se că acest mijloc de constrângere, a debitorului este aplicabil doar în cazul obligaţiilor a căror executare silită în natură nu se poate face.
Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, a declarat apel, invocând excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti şi în soluţionarea cauzei în primă instanţă, susţinându-se că acţiunea formulată de reclamantă are ca obiect o obligaţie de a face, caz în care competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă aparţine conform art. 1 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecătoriei şi nu tribunalului.
Pe fondul cauzei s-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a obligat apelantul-pârât să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului, în condiţiile în care termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, este un termen de recomandare şi nu de decădere.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 84/A din 27 februarie 2006, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General, împotriva sentinţei civile nr. 1109 din 7 octombrie 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă, că fiind vorba de o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, competenţa soluţionării acesteia revine tribunalului şi nu judecătoriei, cum se susţine de apelant.
Deşi termenul de 60 de zile, prevăzut de legiuitor pentru soluţionarea notificării este un termen de recomandare şi nu de decădere, el nu poate di prelungit la infinit, iar instanţa de judecată sesizată cu o astfel de cerere, poate sancţiona refuzul îndeplinirii obligaţiei ce decurge chiar din lege ori de câte ori se constată că aceasta este abuziv, cum este şi în cazul de faţă.
Împotriva acestor decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., reiterând aceleaşi motive ca şi în apel, respectiv excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti în soluţionarea acţiunii şi faptul că termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, este un termen de recomandare şi nu de decădere.
A mai susţinut că nu poate fi reţinută culpa procesuală, pentru a fi obligat la plata sumei de 500 lei, RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Potrivit art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, (forma aplicabilă până la data de 4 aprilie 2005) unitatea deţinătoare este obligată să emită Decizia sau dispoziţia privind notificarea prin care s-a cerut restituirea în natură, textul prevăzând un termen de 60 de zile de la formularea notificării sau de la depunerea actelor doveditoare.
Natura acestui termen este de recomandare, însă depăşirea lui nu trebuie să conducă la tergiversarea soluţionării notificării şi cu atât mai mult nu îl absolvă pe pârât de a răspunde la notificarea formulată, în condiţiile legii.
În contextul prezentat, pârâtul nu a făcut dovada vreunei culpe din partea reclamanţilor-intimaţi în depunere actelor necesare soluţionării notificării formulate.
În ceea ce priveşte competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă, potrivit art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 26 din Legea nr. 247/2005), aceasta revine secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare, respectiv Tribunalului Bucureşti, cum corect a statuat şi instanţa de apel.
Nefondată este şi critica vizând obligarea la plata cheltuielilor judiciare, în condiţiile în care s-a dovedit a fi întemeiată.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, fiind nefondat, în condiţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins.
Ca parte, căzută în pretenţii potrivit art. 274 C. proc. civ., recurentul-pârât va fi obligat să plătească intimatei-reclamante suma de 500 RON cheltuieli de judecată în recurs, conform chitanţei nr. 5037641 din 30 septembrie 2006, eliberată de Cabinetul Individual de Avocatură T.C.G.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general împotriva deciziei nr. 84/A din 27 februarie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurentul Municipiul Bucureşti să plătească intimatei S.C.R.E. suma de 500 RON cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8990/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8547/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
