ICCJ. Decizia nr. 8626/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin contestația înregistrată la Tribunalul Prahova la 17 iunie 2002, contestatorii C.A., P.M., V.E., T.M., R.I., R.O., P.C.D., C.E. au chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local Păulești, județul Prahova, SC G. SRL Păulești și Ș.I., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună, în conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, retrocedarea în natură a terenului în suprafață de cca 20 000 mp și a construcțiilor edificate pe acesta, situate în comuna Păulești, județul Prahova.
în motivarea contestației, contestatorii au susținut că autorii lor, G.T. și T.M., au dobândit imobilul compus din teren și casă de locuit, bucătărie, garaj și două magazii, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4117/1925, imobile ce au fost arendate societății C. în baza contractului nr. 2650/1934.
Au mai arătat că imobilul a fost naționalizat în baza Legii nr. 119/1948, motiv pentru care contestatorii au arătat că le-au notificat pe intimate, Consiliul Local Ploiești, prin dispoziția nr. 98/2002 dispunând restituirea casei de locuit și a terenului aferent de 347 mp, nu și a diferenței de teren și a celorlalte construcții.
La termenul din 28 august 2002, contestatorii și-au completat și precizat cererea, solicitând anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2225/1999, prin care Consiliul Local Păulești a înstrăinat către SC G. SRL Păulești două dintre construcțiile revendicate și terenul aferent de 1671 mp. S-au invocat ca temei juridic dispozițiile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în subsidiar solicitându-se acordarea de despăgubiri.
Intimata SC G. SRL a invocat excepția de necompetență materială în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, precum și prescripția dreptului la acțiune.
Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 673 din 3 iunie 2003, a admis excepția prescripției la acțiune în ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2225/1999, reținând că această cerere a fost formulată la 28 august 2002, deci cu depășirea termenului legal de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, fiind astfel incidente dispozițiile art. 46 alin. (5) din actul normativ menționat.
Prin aceeași hotărâre s-a respins ca nefondată contestația având ca obiect anularea dispoziției 98/2002 și restituirea în natură a terenurilor și construcțiilor situate în comuna Păulești sau contravaloarea acestora.
Cu privire la fondul contestației s-a reținut că pentru diferența de teren nerestituită prin dispoziția nr. 98/2002, sunt aplicabile dispozițiile art. 81din Legea nr. 10/2001, care fac trimitere la dispozițiile Legii nr. 18/1991 și care dau posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole, contestatorii recunoscând că au formulat cerere în acest sens.
Referitor la celelalte construcții pretinse de către contestatori s-a apreciat că nu s-a dovedit existența acestora.
împotriva sentinței menționate au declarat apel contestatorii, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru nepronunțarea în contradictoriu cu toate părțile din proces, în dispozitivul hotărârii fiind trecută P.M., deși urmare a decesului acesteia în cursul procesului, fuseseră introduși în cauză moștenitorii V.A., S.E. și C.L., conform încheierii din 28 august 2002.
Apelanții au susținut că în mod eronat le-au fost respinse obiecțiunile la expertiză, determinate de faptul că expertul a identificat doar construcțiile edificate de SC G., asupra cărora nu au fost emise pretenții, și nu și celelalte construcții existente pe teren.
S-a mai criticat sentința și pentru greșita admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune.
Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 207 pronunțată la 7 octombrie 2003, a respins apelul reclamanților ca nefondat, reținând că prin omiterea din dispozitiv a moștenitorilor defunctei P.M., decedată pe parcursul procesului, nu au fost încălcate drepturile părților, acestea putându-și formula toate apărările și putând solicita îndreptarea erorii strecurate în cuprinsul hotărârii.
Cu privire la motivul de apel referitor la obiecțiunile formulate la expertiza construcției, s-a reținut că acestea au fost încuviințate de instanță, iar expertul a identificat pe schița de plan toate construcțiile existente.
De asemenea s-a apreciat că s-a soluționat corect excepția prescripției dreptului la acțiune, cu privire la cererea de constatare a nulității contractului nr. 2225/1999.
împotriva deciziei menționate au declarat recurs reclamanții C.A. , V.E., T.M., R.I., R.O., P.C.D., C.E., V.A., S.E. și C.L., criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, recurenții au susținut că soluțiile pronunțate de instanțele de fond și apel au avut la bază un probatoriu incomplet, expertul identificând și evaluând doar construcțiile edificate de pârâta SC G. SRL.
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs a vizat greșita constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare încheiat între Consiliul Local Păulești și SC G. SRL, în speța dedusă judecății intervenind o suspendare a acestui termen, atâta timp cât primul pârât, prin fapta sa culpabilă, nu le-a făcut cunoscut reclamanților că bunurile revendicate nu mai sunt în posesia sa. Recurenții au susținut că termenul prevăzut de legiuitor a început să curgă la 28 august 2002, dată la care au fost informați cu privire la existența contractului de vânzare cumpărare.
Pe fondul pricinii, reclamanții au criticat hotărârea pentru greșita reține a faptului că terenul solicitat ar fi făcut obiectul Legii 18/1991, în condițiile în care acesta nu s-a aflat nici la C.A.P. și nici la I.A.S., ci a fost în permanență în administrarea Primăriei Păulești.
în dovedirea motivelor de recurs, reclamanții au depus la dosar înscrisuri.
La 17 ianuarie 2005, intimatele au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului reclamanților ca nefondat.
Recursul este fondat.
Prin nota de probatorii depuse în fața primei instanțe la termenul din 15 ianuarie 2003, recurenții-reclamanți au solicitat probe cu înscrisuri, interogatoriul intimaților, expertiză de identificare a terenului și a construcțiilor, având ca obiect și stabilirea despăgubirilor pentru terenul și construcțiile vândute.
Toate probele au fost încuviințate de instanță, astfel cum rezultă din încheierea de la termenul menționat, fiind fixate, le cererea intimatei SC G. și alte obiective: respectiv stabilirea vechimii construcțiilor și a caracterului provizoriu sau definitiv al acestora.
în loc să răspundă acestor obiective expertul constructor a identificat și evaluat construcția edificată de SC G. SRL pe terenul cumpărat, construcție asupra căreia reclamanții nu ridicaseră pretenții.
Deși prima instanță a încuviințat obiecțiunile reclamanților și a dispus completarea corespunzătoare a expertizei, în fața refuzului constant al expertului de a se conforma dispozițiilor instanței, judecătorul fondului a trecut la judecarea pricinii.
Ca atare hotărârea primei instanțe, menținută de instanța de apel a fost pronunțată în baza unui probatoriu incomplet.
Era necesar să se stabilească în mod concret care sunt construcțiile care se află în prezent pe terenul în litigiu, dacă acestea au fost edificate anterior sau ulterior naționalizării, având în vedere și inventarul acestor construcții (anexa 6 la recurs) întocmit cu ocazia preluării de către stat și contractul de concesiune-arendare.
Se va reține că prin motivele de apel reclamanții au solicitat refacerea acestei expertize, în condițiile art. 292 alin. (1) C. proc. civ.
Și cel de al treilea motiv de recurs va fi apreciat ca neîntemeiat în raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenții au făcut dovada că terenul a cărui restituire au solicitat, nu a avut niciodată destinație agricolă și ca atare nu putea face obiectul Legii 18/1991.
Cererile formulate de reclamanți în temeiul acestui act normativ au fost respinse, prin adeverința nr. 2935 din 15 octombrie 1949 a Primăriei comunei Păulești menționându-se că s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 4,41 ha, eliberându-se titlu de proprietate 31471/1974, suprafața de 1663 mp, nefăcând obiectul Legii 18/1991.
împrejurarea că terenul în litigiu este un teren intravilan rezultă din planul de situație anexă la expertiza N.N., precum și din întâmpinarea pârâtei din recurs.
Critica referitoare la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare este nefondată.
Deși dispozițiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se referă la prescrierea dreptului la acțiune în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a legii, în realitate acest termen este un termen de decădere, așa cum corect a reținut instanța de apel.
Ca atare acest termen nu este susceptibil de întrerupere sau suspendare, recurenții neputând solicita să fie repuși în termenul de formulare a acțiunii, întrucât a operat decăderea deoarece acțiunea a fost formulată ulterior datei de 14 august 2002.
Cu ocazia rejudecării, urmează ca instanța să aibă în vedere dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției.
Față de considerentele menționate și având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (3) și art. 313 C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul și a casat decizia recurată cu trimitere spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8616/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8614/2005. Civil → |
|---|
