ICCJ. Decizia nr. 909/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 909
Dosar nr. 790/200.
Şedinţa din camera de consiliu de la 7 februarie 2005
Asupra conflictului de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 1 octombrie 2003, A.C. a formulat plângere împotriva hotărârii nr. 331 din 14 mai 2003 a Comisiei de aplicare a legii fondului funciar din cadrul Prefecturii Judeţului Iaşi.
Prin sentinţa civilă nr. 478 pronunţată la 5 martie 2004, Judecătoria Paşcani a respins plângerea.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel A.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 694 din 8 septembrie 2004, Tribunalul Iaşi a apreciat că, în raport de data pronunţării sentinţei judecătoriei erau în vigoare dispoziţiile OUG nr. 58/2003, şi art. 2821 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că „hotărârile judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotriva hotărârilor autorităţii administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, nu sunt supuse apelului, dacă Legea nu prevede altfel şi că în temeiul dispoziţiilor art. 299 alin. (2) din acelaşi act normativ, recursul se soluţionează de către Curtea Supremă de Justiţie.
S-a mai arătat în considerentele aceleiaşi hotărâri, că, deşi OUG nr. 58/2003 a fost modificată prin Legea nr. 195/2004, normele prevăzute de art. 725 alin. (4) C. proc. civ. sunt incidente în cauză, aşa încât „hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii noi, rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de Legea sub care au fost pronunţate".
Faţă de data pronunţării hotărârii Judecătoriei Paşcani, calea de atac era doar recursul, iar acesta, potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ. era în competenţa curţilor de apel.
Cu această motivare, tribunalul s-a dezinvestit declinându-şi competenţa materială în favoarea Curţii de Apel Iaşi, căreia i-a trimis cauza.
Prin Decizia civilă nr. 841 din 2 decembrie 2004, această instanţă, la rându-i şi-a declinat competenţa materială de soluţionare a recursului, în favoarea Tribunalului Iaşi şi a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând în esenţă, că litigiile în materia fondului funciar sunt supuse căii de atac prevăzute la data pronunţării acestora, întrucât, potrivit art. II alin. (2) din Legea nr. 195 din 25 mai 2004 tribunalul era instanţă superioară şi îi revenea competenţa de soluţionare a recursului.
Pe calea regulatorului de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are a soluţiona conflictul negativ de competenţă ivit între Curtea de Apel Iaşi (Decizia civilă nr. 841 din 2 decembrie 2004) şi Tribunalul Iaşi (Decizia civilă nr. 694 din 8 septembrie 2004), astfel că stabileşte în favoarea Tribunalului Iaşi, competenţa de soluţionare a apelului declarat de A.C., pentru considerentele ce succed.
Plecând de la prevederile art. 2821 alin. (2) astfel cum au fost reglementate de OUG nr. 58 din 25 iunie 2003, potrivit cu care nu sunt supuse apelului dacă legea nu prevede altfel hotărârile instanţelor judecătoreşti, prin care se soluţionează plângerea împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, se impun următoarele precizări:
În materia fondului funciar, prin Legea nr. 195 din 25 mai 2004 pentru aprobarea OUG nr. 58/2003, privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă a fost reglementată, în mod expres, competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti.
Astfel, potrivit art. III alin. (1) din Legea nr. 195/2004, „hotărârile pronunţate de judecătorii în primă instanţă în materia fondului funciar sunt supuse apelului la tribunal şi recursului la curtea de apel".
Este adevărat că prin OUG nr. 58/2003 s-a prevăzut la art. 2821 alin. (2), text procedural mai sus evocat, că nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti care soluţionează plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, legiuitorul instituind cu titlu de excepţie „dacă legea nu prevede altfel".
Or, modificările aduse OUG nr. 58 din 25 iunie 2003, prin Legea nr. 195 din 25 mai 2004 şi apoi prin OUG nr. 65 din 9 septembrie 2004 trebuie interpretate în spiritul edictat de normele de procedură, conform principiului de aplicare imediată a legii noi, cu respectarea cazurilor de ultraactivitate a legii vechi.
Ca atare, sub aspectul aplicării în timp a normelor de procedură toate cele trei ordonanţe stabilesc că procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal investite vor continua să fie judecate de acele instanţe, cu excepţiile reglementate în mod expres, prin dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi (3) ale OUG nr. 58/2003, modificate prin Legea 195/2004, art. III din aceeaşi lege, precum şi art. 11 alin. (1)–(4) din OUG nr. 65 din 9 septembrie 2004.
Astfel este de observat că, nu sunt supuse legii sub imperiul cărora au fost pronunţate, hotărârile date în materie comercială aflate pe rolul curţilor de apel în primă instanţă, al căror obiect are o valoare de peste 10 miliarde lei; cererile în anulare împotriva ordonanţelor privind somaţia de plată, pronunţate de tribunal în cauze comerciale al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei şi cazurile de casare cu trimitere (art. 1 pct. 11 alin. ultim din Legea 195/2004).
Totodată, prin Legea nr. 195/2004 a fost introdusă calea de atac a apelului împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă în materia fondului funciar şi în cuprinsul normelor prevăzute de art. III alin. (1) din această lege a fost stabilită competenţa, în sensul că aceste hotărâri sunt supuse apelului la tribunal şi recursului la curtea de apel.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol „în cazurile prevăzute la alin. (1), apelurile aflate pe rolul curţilor de apel la data intrării în vigoare a prezentei legi se trimit la tribunale, iar recursurile aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se trimit la curţile de apel.
Corelativ acestui text, art. II din aceeaşi lege reglementează procedura trimiterii cauzelor aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel:
Alin. (1), „recursurile împotriva hotărârilor date fără drept de apel potrivit legii în vigoare la data pronunţării lor, se trimit spre judecată instanţelor imediat superioare celor care au pronunţat hotărârea în primă instanţă".
Alin. (2) „recursurile care au ca obiect hotărâri prin care tribunalele au judecat apelurile se trimit spre judecată curţilor de apel".
Alin. (3) prevede „recursurile prevăzute la alin. (1) şi (2), a căror admisibilitate în principiu nu a fost examinată până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se scot de pe rol şi se trimit, pe cale administrativă, instanţelor devenite competente să le judece, iar în cazul în care admisibilitatea în principiu a fost examinată, se trimit prin declinarea competenţei, prin încheiere irevocabilă, dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor".
În consecinţă, din interpretarea normelor citate rezultă că hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a ordonanţei rămân supuse căilor de atac prevăzute de Legea sub imperiul căreia au fost edictate.
De la această regulă, în mod expres, legiuitorul a reglementat norme cu caracter special, derogator.
Cu titlu exemplificativ şi în considerarea argumentelor privind stabilirea competenţei de soluţionare a apelului în favoarea tribunalului, pe calea regulatorului de competenţă, cu care a fost investită, Înalta Curte are de analizat aplicarea normelor de procedură în materia fondului funciar.
În acest sens este de precizat că derogarea mai sus amintită priveşte introducerea, prin Legea nr. 195/2004 a căii de atac a apelului şi reglementarea gradelor de jurisdicţie prin atribuirea soluţionării cauzelor în materia fondului funciar în primă instanţă de judecătorie, a apelului de către tribunal şi a recursului de către curtea de apel.
Cum normele procedurale sunt de imediată aplicare, la data intrării în vigoare a Legii 195/2004, litigiile în această materie care nu aveau beneficiul gradului de jurisdicţie al apelului (prin suprimarea acestuia conform OUG nr. 58/2003), vor fi supuse acestei căi de atac care se judecă de tribunal.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va stabili în favoarea Tribunalului Iaşi competenţa de soluţionare a apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Stabileşte competenţa de soluţionare a apelului privind pe contestatorul A.C. în contradictoriu cu Comisia Judeţeană Iaşi pentru Aplicarea Legii 18/1991, în favoarea Tribunalului Iaşi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 925/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 798/2005. Civil → |
|---|
