ICCJ. Decizia nr. 9122/2005. Civil. Actiune în constatare drept de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9122
Dosar nr. 10922/2005
Nr. vechi: 27384/1/200.
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2006
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la 31 martie 2004, reclamanţii V.C., V.G., V.S., V.Z. au chemat în judecată pe pârâta Primăria Municipiului Târgovişte solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate caducitatea Decretului de expropriere nr. 201/1988.
În motivarea cererii reclamanţii au arătat că autorii lor au dobândit în proprietate, în anul 1940, imobilul din municipiul Târgovişte compus din construcţii-casă de locuit şi 1300 mp.
Reclamanţii au susţinut că în anul 1988, prin decretul mai sus arătat, statul a expropriat parţial imobilul, anume o suprafaţă de 588 mp teren şi construcţiile edificate însă, urmarea evenimentelor din anul 1989, măsura nu s-a mai executat cu privire la construcţii ci doar cu privire la o suprafaţă de 406 mp.
Aşa fiind, cum parte din imobilul mai sus descris nu a mai fost preluată de stat în mod efectiv, cerinţă impusă prin dispoziţiile art. 4 din Decretul nr. 467/1979 şi cum atât terenul cât şi construcţia au rămas în posesia lor până în prezent, nefiind afectate de alte planuri de sistematizare, reclamanţii au solicitat admiterea cererii dedusă judecăţii.
Prin sentinţa civilă nr .661 din 6 octombrie 2004, Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, a admis cererea şi a constatat caducitatea Decretului de expropriere nr. 201/1988.
În motivarea hotărârii instanţa a reţinut că potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit de în cauză s-a constat că „terenul în suprafaţă de 1016 mp, din care pe o porţiune de 276 mp se află garaje" şi „imobilul casă de locuit de pe terenul respectiv" se găseau la momentul expertizării în posesia reclamanţilor.
Ca atare, în raport de dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, constatând că imobilul mai sus arătat nu a fost preluat în mod efectiv de stat şi nu a fost utilizat în termen de 1 an potrivit scopului pentru care a fost expropriat, prima instanţă a apreciat că se impune a se constata caducitatea decretului de expropriere.
Prin Decizia nr. 954 din 28 iunie 2005, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Târgovişte şi a schimbat, în parte, sentinţa în sensul că a constatat caducitatea Decretului nr. 201/1988 numai în ceea ce priveşte suprafaţa de 262 mp teren situat în municipiul Târgovişte, judeţul Dâmboviţa, identificată prin raportul de expertiză întocmit de inginer G.E.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că din întreaga suprafaţă de 588 mp care a făcut obiectul exproprierii, doar pentru o suprafaţă de 326 mp scopul exproprierii a fost realizat, în prezent acest teren aparţinând domeniului public al localităţii, în timp ce, pentru o suprafaţă de 262 mp scopul nu a fost realizat, motiv pentru care, pentru aceleaşi considerente de drept reţinute şi de prima instanţă se impune a se constata parţial caducitatea actului de expropriere.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Târgovişte, invocând incidenţa art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului pârâta arată că în mod greşit instanţele de fond au reţinut caducitatea Decretul de expropriere nr. 201/1988 atâta timp cât o asemenea cauză de ineficacitate poate fi analizată numai cu privire la un act juridic valid care însă nu a produs efecte juridice datorită unui eveniment survenit după încheierea sa valabilă din cauze independente de voinţa autorului.
Susţine recurenta că o asemenea sancţiune nu era incidentă în cauza dedusă judecăţii dat fiind că decretul de expropriere a primit un început de executare, parte din terenul expropriat fiind ocupat de artere de circulaţie şi blocuri de locuinţă, iar parte, aparţinând domeniului privat al localităţii, fiind închiriat unor proprietari de garaje.
Totodată, recurenta susţine că imobilul în litigiu se încadra în categoria celor al căror regim juridic a fost reglementat prin Legea nr. 10/2001 şi că atâta timp cât aceştia nu au înţeles să urmeze procedura legală prin acest act normativ, cererea lor de restituire a bunurilor expropriate formulată pe calea dreptului comun nu putea fi primită.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte poate hotărî asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.
Identificarea imobilului în cazul cererilor prin care se urmăreşte de către parte reclamantă recunoaşterea unui drept de proprietate, stabilirea calităţii de moştenitor ai foştilor proprietari ai imobilului a părţii reclamante, identificarea titularului patrimoniului celui faţă de care s-a dispus măsura exproprierii şi identificarea nemişcătorului pentru care s-a dispus o asemenea măsură sunt chestiuni de fapt esenţiale, astfel de omisiuni echivalând cu o necercetare a fondului procesului.
Totodată, faţă de dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţa de judecată, are obligaţia de a se pronunţa numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, caz în care, atunci când formulările date de partea reclamantă sunt confuze, în vederea stabilirii obiectului şi a temeiului juridic al cererii, instanţa are îndatorirea, respectând regula dezbaterilor contradictorii, să ceară precizările necesare.
Or, în speţă, împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite ca, de altminteri, nici temeiului juridic al cererii deduse judecăţii, caz în care instanţa de recurs se găseşte în imposibilitate să exercite un control judiciar eficient cu privire la hotărârea recurată.
Mai întâi că imobilele cu privire la care reclamanţii urmăresc să li se recunoască calitatea de proprietari nu au fost identificate în afara oricărui dubiu iar regimul juridic al acestora nu a fost pe deplin stabilit.
Mai apoi, instanţele de fond nu au stabilit motivat, prin trimitere la probatorii relevante, dacă aceste imobile, teren şi construcţii, despre care se afirmă că au făcut obiectul Decretul nr. 201/1988 au fost expropriate de stat în totalitate sau numai în parte, şi în această din urmă situaţie, care parte a fost expropriată şi respectiv, preluată în mod efectiv de stat.
În acest context al analizei este de menţionat că potrivit actului de vânzare autentificat sub nr. 765 din 2 iulie 1940 cumpărătorii E. şi N.V. au dobândit în proprietate „un petic de teren comun de casă în întindere de cca. 1300 mp situat pe raza comunei Târgovişte, şi „casa aflătoare pe teren".
Potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar, cumpărătoarea V.E. a decedat la data de 14 decembrie 1978, având ca moştenitori pe V.P., V.C., V.G. şi V.I., în calitate de descendenţi-fii.
Potrivit certificatului de deces depus la fila 2, dosar fond, cumpărătorul V.P. a decedat la data de 9 iulie 1999, fără a se depune un certificat de moştenitor, potrivit susţinerilor reclamanţilor acesta având ca moştenitori pe V.S. şi V.Z.
Ca atare, instanţele de fond aveau a verifica şi stabili dacă imobilul dobândit de cumpărătorii mai sus menţionaţi a făcut obiectul unei exproprieri în anul 1988 şi din patrimoniul cui a fost expropriat şi dacă măsura viza întregul imobil sau doar parte din acesta, din lucrările dosarului rezultând doar că până în prezent construcţiile nu ar fi fost demolate iar parte din teren este împrejmuită şi că acestea s-ar afla în detenţia numitului S.T., care este nepotul unuia dintre vecinii terenului, anume P.S.
Aşa fiind, cum împrejurările de fapt ale cauzei, pentru considerentele arătate, nu au fost pe deplin stabilite, Înalta Curte urmează a admite recursul, a casa hotărârile date de instanţele de fond şi a trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
În rejudecare, instanţele de fond vor analiza şi vor stabili în afara oricărui dubiu calitatea reclamanţilor de moştenitori ai foştilor proprietari ai imobilului care a făcut obiectul actului de cumpărare mai sus arătat.
Deosebit de aceasta, date fiind relaţiile contradictorii comunicate de către pârâtă cu privire la întinderea imobilului care a făcut obiectul exproprierii ( fila 5 adresa 1066 din 8 februarie 1994: „un imobil şi un teren de 588 mp; fila 10 adresa nr. 5624 din 22 iunie 1993": „pe terenul în suprafaţă de 1300 (…) este amplasat un bloc de locuinţe" instanţele vor ordona probatoriile care se impun pentru a stabili întinderea imobilului care a făcut obiectul exproprierii, respectiv a celui care a fost preluat în mod efectiv de stat, sens în care vor dispune depunerea la dosar cauzei şi a Decretului de expropriere nr. 201/1988 cu anexele aferente precum şi a procesului verbal de preluare efectivă întocmit de reprezentanţi statului în executarea măsurii exproprierii.
Funcţie de probatoriile administrate, instanţele de fond urmează a stabili dacă imobilul proprietatea autorilor invocaţi de reclamanţi a făcut obiectul unei exproprieri şi, în caz afirmativ, din patrimoniul cui a fost expropriat, dacă acesta a fost sau nu preluat în mod efectiv, în totalitate sau în parte, în patrimoniul statului şi dacă scopul exproprierii a fost atins, respectiv, dacă acesta se identifică, în tot sau în parte, cu imobilul casă şi teren, înscrise pe rolul fiscal al numitului S.T. şi în ce bază s-a făcut această înscriere şi, funcţie de calificarea juridică dată cererii de chemare în judecată, vor dispune cu privire la temeinicia pretenţiilor formulate de către reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a avut în vedere că în materia exproprierilor, în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 cad acele imobile, construcţii şi terenuri, care au făcut obiectul preluării efective în patrimoniul statului, înţelegând prin aceasta că a operat o deposedare efectivă a fostului proprietar în sensul art. 2 din lege şi că dreptul persoanei expropriate de a cere caducitatea actului de expropriere ori dreptul acesteia de a cere retrocedarea în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt drepturi distincte, care pot fi valorificate, pe cale separată de cea prevăzută de Legea nr. 10/2001, fără ca proprietarului să i se poate opune, ca un fine de neprimire, faptul că nu şi-a valorificat pretenţiile în procedura prevăzută de acest din urmă act normativ de reparaţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Târgovişte împotriva deciziei civile nr. 954/A din 28 iunie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Casează Decizia precum şi sentinţa nr. 661 din 6 octombrie 2004 a Tribunalului Dâmboviţa şi trimite cauza pentru rejudecare aceluiaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 96/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9137/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
