ICCJ. Decizia nr. 9551/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9551
Dosar nr. 11351/3/2005
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 1710 din 25 aprilie 2005 reclamantul P.G. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul General al municipiului Bucureşti, solicitând anularea dispoziţiei nr. 3895/2005 şi obligarea pârâtului la emiterea unei alte dispoziţii prin care să i se acorde măsuri reparatorii pentru terenul care i-a fost luat în mod abuziv de Statul Român.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că prin dispoziţia menţionată în mod greşit i s-a respins notificarea ca nedovedită, întrucât a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului confiscat abuziv de stat şi ulterior demolat.
Prin sentinţa civilă nr. 1308 din 17 noiembrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis acţiunea şi s-a anulat dispoziţia nr. 3895 din 21 februarie 2005 emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti şi a fost obligat pârâtul să emită dispoziţie motivată prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 93,52 mp situat în Bucureşti, constând în despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că respingerea notificării formulată de reclamant pe unicul considerent că nu a făcut dovada dreptului de proprietate este nelegală şi netemeinică, întrucât din actele depuse la dosar s-a făcut dovada că reclamantul a deţinut în proprietate imobilul în discuţie, care a fost expropriat pe numele său, prin Decretul Consiliului de Stat nr. 242/1978 şi ca atare, primăria avea obligaţia de a se pronunţa asupra fondului cererii formulate. Tribunalul a mai reţinut că se impune obligarea pârâtului a de acorda măsuri reparatorii prin echivalent pentru teren întrucât, prin prezenta acţiune, reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri numai pentru teren, nu şi pentru construcţia demolată.
Împotriva sentinţei sus-menţionate au declarat apel atât reclamantul cât şi pârâtul.
Reclamantul a criticat sentinţa pentru nerezolvarea capătului de cerere privind despăgubirile pentru construcţia demolată, acest aspect constituind obiectul notificării transmise pârâtului.
În motivarea apelului declarat de pârât s-a susţinut că relevante în emiterea deciziei erau doar probele produse în faţa comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 nu şi cele depuse în instanţă.
Prin Decizia civilă nr. 198 din 15 mai 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamant şi s-a schimbat în parte sentinţa în sensul că a fost obligat pârâtul la măsuri reparatorii prin echivalent şi pentru imobilul construcţie edificat pe teren, în prezent demolat.
Apelul declarat de pârât a fost respins ca nefondat.
În motivarea deciziei s-a reţinut că prin notificarea adresată, reclamantul a solicitat despăgubiri pentru imobilul proprietatea sa, compus din teren în suprafaţă de 105 mp şi construcţia ce exista pe teren şi demolată ulterior. Dispoziţia emisă de primar s-a referit la notificare în ansamblul ei, inclusiv despăgubiri pentru construcţia demolată, estimate de reclamant prin completarea la notificare la suma de 47.000 dolari SUA. La rândul său, contestaţia formulată împotriva dispoziţiei în cauză, se arată în motivare, a privit dispoziţia în întregul său şi nu doar o parte, respectiv cu privire la teren.
Apelul pârâtului a fost apreciat ca nefondat, întrucât în mod corect instanţa de fond s-a pronunţat pe baza tuturor probelor administrate în cauză.
Pârâtul a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, invocând drept temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţinut că reclamantul nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, întrucât înscrisurile avute în vedre de instanţă la soluţionarea cauzei nu fac dovada dreptului de proprietate şi nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv în ceea ce priveşte întinderea acestuia şi a raporturilor dintre autorii reclamantului referitor la proprietatea imobilului şi determinarea precisă a acestuia. Menţionarea contestatorului în decretul de expropriere nu este suficientă în dovedirea dreptului de proprietate, fără alte înscrisuri care să dovedească cu certitudine dreptul de proprietate.
Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că a fost contestată dispoziţia în integralitatea ei, întrucât obiectul acţiunii reclamantului priveşte acordarea de măsuri reparatorii pentru teren şi nu are relevanţă conţinutul notificării, astfel că s-a acordat mai mult decât s-a cerut.
Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate şi prevederile legale aplicabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce succed.
Prin persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în sensul art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se înţelege persoana din patrimoniul căreia s-a preluat imobilul, sau moştenitorii săi, calitatea de proprietar al bunului preluat fiind deci intrinsecă, iar faptul preluării să se fi petrecut în perioada de referinţă.
În speţă, reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat.
Astfel, s-a depus la dosar testamentul întocmit în favoarea sa de testatoarea A.S. autentificat sub nr. 8801 din 16 martie 1950, precum şi certificatul de moştenitor nr. 97/1958 din 10 august 1958 (f.36-37 fond) cu referire expresă la imobilul situat în Bucureşti, compus din suprafaţa de 105 mp teren şi construcţie compusă din 5 camere.
În adresa nr. 11723 din 23 septembrie 2005 eliberată de Direcţia evidenţă imobiliară şi cadastrală din cadrul Primăriei municipiului Bucureşti se menţionează că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea Statului în baza Decretului de expropriere nr. 242/1978 de la P.G., care este înscris la poziţia nr. 1258 în anexa la decret.
Conform dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, câtă vreme nu s-a făcut proba contrară, menţiunile din decretul de expropriere fac dovada existenţei şi întinderii dreptului de proprietate asupra terenului deţinut anterior exproprierii.
În raport de dovezile produse în cauză, instanţele anterioare au reţinut în mod corect că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în baza Legii nr. 10/2001, contrar susţinerilor recurentului.
Nu este fondat nici celălalt motiv de recurs invocat de recurent.
Prin notificarea adresată Prefectului municipiului Bucureşti prin executor judecătoresc reclamantul a solicitat acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 105 mp şi pentru „imobilul care a fost dărâmat" (f.42 fond).
Printr-o cerere ulterioară, înregistrată la Primăria municipiului Bucureşti la data de 31 ianuarie 2003 acesta a estimat valoarea casei şi a terenului la suma de 47.000 dolari SUA.
Este evident că prin dispoziţia emisă în cauză s-a răspuns notificării în ansamblul ei, iar contestaţia formulată împotriva dispoziţiei priveşte aceleaşi solicitări adresate prin notificare.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general împotriva deciziei nr. 198 din 15 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9510/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 96/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
