ICCJ. Decizia nr. 9860/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Prahova la 5 iunie 2000, reclamanții R.G., R.I.Ș. și R.R. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Local Bușteni, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să le fie lăsate în deplină proprietate și posesie imobilele situate în Bușteni, compuse din terenuri și construcții.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii defuncților R.I., decedat la 30 noiembrie 1943 și R.S., decedată la 10 februarie 1984, primul în calitate de fiu, iar ceilalți doi în calitate de succesori ai defunctului I.R., fiu, decedat la 4 martie 2000; iar la 1 mai 1925, prin act de donație, autorul lor a dobândit inițial terenul în suprafață de 405 mp, iar ulterior, în 1930, a cumpărat de la A.R. imobilele situate în Bușteni, respectiv teren în suprafață de circa 2700 mp
Reclamanții au susținut că autorilor lor nu le erau aplicabile prevederile Decretului nr. 92/1950, deoarece la momentul naționalizării, R.I., fiind declarat dispărut pe front încă din 1943 nu mai putea fi subiectul măsurii menționate, iar R.S. era văduvă de război.
Ulterior reclamanții și-au completat acțiunea, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare și a tuturor actelor administrative care le-au însoțit, motiv pentru care au fost introduși în cauză în calitate de pârâți: A.S., S.A., G.I., G.E. și B.O.
în motivarea cererii completatoare, s-a susținut că actele menționate sunt lovite de nulitate absolută, deoarece imobilele în litigiu au fost preluate de stat fără titlu.
în ședința publică din 8 decembrie 2000, tribunalul, față de precizarea acțiunii reclamanților, a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâți, și a SC C. SA, Comisia Locală Bușteni și Comisia Județeană Prahova de aplicare a Legii nr. 18/1991, F.C., V.S. și F.D.
Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 58 din 7 februarie 2002, a admis în parte acțiunea reclamanților și i-a obligat pe pârâții persoane fizice să lase reclamanților în deplină proprietate și pașnică posesie, imobilele situate în Bușteni, astfel cum au fost identificate prin expertiza topometrică ing. N.D.M. S-a respins cererea completatoare privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanții sunt succesorii foștilor proprietari R.I. și R.S., de la care au fost preluate imobilele de către stat și închiriate diferiților cetățeni, iar în anul 1960, în baza HCM nr. 190, republicat, care a completat lista anexă a imobilelor naționalizate prin Decretul nr. 92/1950, au trecut în proprietatea statului.
S-a apreciat că imobilele în litigiu au intrat în proprietatea statului, în mod abuziv, nefiind respectate dispozițiile art. I și art. II din Decretul nr. 92/1950, iar H.C.M. nr. 190/1960 nu este opozabil, ca urmare a nepublicării acestuia în Buletinul Oficial.
Cât privește al doilea capăt de cerere, vizând constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu pârâții persoane fizice, prima instanță a reținut că, deși preluarea imobilelor a fost abuzivă, în contextul socio-politic din momentul încheierii respectivelor acte, statul a creat cumpărătorilor aparența unui adevărat proprietar, aceștia aflându-se într-o eroare comună și invincibilă, creatoare de drepturi în favoarea acestora. Ca urmare, s-a apreciat că dobânditorii imobilelor respective de la stat, sunt de bună credință și, ca atare, nu se impune constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
împotriva sentinței menționate au declarat apel reclamanții, pârâții A.S. și S.A., G.E. și B.O., Consiliul Local al orașului Bușteni și SC C. SA Ploiești, invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.
Reclamanții au susținut că, în mod greșit, instanța de fond a respins capătul de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu pârâții persoane fizice, deoarece, în fapt, nu au fost respectate dispozițiile legale în materie, respectiv art. 42,art. 43 și art. 44 din Legea nr. 4/1973 și dispozițiile H.C.M. nr. 880/1973. S-a arătat că se impunea admiterea celui de-al doilea capăt al acțiunii conform dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Pârâtele G.E. și B.O.C. au susținut că, greșit, instanța de fond a admis acțiunea în revendicare, fără a cenzura criteriile cuprinse în Decretul de naționalizare nr. 92/1950, în condițiile în care autorul reclamanților nu era exceptat de la aplicarea măsurii menționate, fiind comerciant și deținând mai multe imobile.
S-a învederat că încheierea contractului lor s-a făcut cu respectarea prevederilor legale în vigoare, cu bună credință, dreptul lor fiind opozabil chiar și adevăratului proprietar astfel că acțiunea în revendicare nu putea fi admisă.
Apelanții pârâți S.A. și A., au invocat, în esență, aceleași critici, susținând că instanța de fond nu a obligat pe reclamanți să depună lista anexă la Decretul nr. 92/1950, pentru a se verifica numărul imobilelor ce le-au fost naționalizate.
Consiliul Local orașului Bușteni a susținut că în mod greșit s-a admis acțiunea în revendicare, apreciind eronat că H.C.M. 190/1960 nu poate fi aplicat retroactiv, deoarece nu poate fi incident unor situații petrecute anterior intrării în vigoare a Decretului nr. 92/1950. S-a susținut totodată că dreptul de proprietate al statului, care s-a constituit anterior Constituției din 1991, nu poate fi atins.
SC C. SA Ploiești a invocat motive de netemeinicie și nelegalitate, susținând că preluarea de către stat a celor două imobile s-a făcut cu titlu, iar încheierea contractului cu chiriașa B.O.C., în temeiul Legii nr. 112/1995 este legală.
Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 85 din 6 septembrie 2002, a admis apelul declarat de reclamantul R.G., decedat pe parcursul procesului și continuat de moștenitorii săi R.S., R.I.M., C.A.C. și reclamanții R.I.Ș. și R.R. și a schimbat în parte sentința în sensul că a admis și cel de-al doilea capăt de cerere, dispunând constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 354/1974, 355/1974, 492 N/1996 și 744/1997, precum și titlurilor de proprietate nr. 99/11984/1974, eliberat în baza contractului nr. 354 din 2 martie 1974 și 109/12132/1974 eliberat în baza contractului nr. 355 din 2 martie 1974, privind imobilul revendicat.
S-au respins ca nefondate apelurile declarate de Consiliul Local al orașului Bușteni, SC C. SA Ploiești, G.E. și B.O.C., A.S. și S.A. împotriva aceleiași sentințe.
Prin considerentele deciziei, Curtea de Apel Ploiești a reținut că apelul reclamanților este fondat, iar acțiunea în revendicare a fost corect admisă raportat la dispozițiile art. 480 C. civ., întrucât titlurile de proprietate ale pârâților, dobânditori de la stat, nu pot fi preferate titlului reclamanților, care datorită caracterului abuziv al preluării, nu și-au pierdut niciodată calitatea de proprietari.
Argumentul primei instanțe în sensul că terțul de bună credință devine titularul unui drept real de proprietate, chiar dacă nu a dobândit dreptul subiectiv de la adevăratul proprietar, a fost apreciat ca eronat, la fel ca și interpretarea prevederilor Legii nr. 4/1973 și a dispozițiilor H.C.M. 880/1973.
S-a reținut că în speță nu s-a dovedit, fără echivoc, că imobilele în litigiu nu au fost trecute pe lista clădirilor ce se pun în vânzare, o atare listă neexistând vreodată la nivelul fostului Consiliu Popular Județean Prahova, sau la fostul OJCVL Prahova și, în aceste condiții, fostul Consiliu de Miniștri nu a aprobat niciodată scoaterea în vânzare a vreunui imobil pe raza județului Prahova.
S-a apreciat că dobânditorii au cunoscut că nu s-au obținut aprobările legale pentru înstrăinarea valabilă a imobilelor și, deci, pentru încheierea unor contracte în condiții de deplină legalitate, și totuși au acceptat acest lucru, neputând fi considerați de bună credință.
Celelalte apeluri au fost respinse cu motivarea că nelegalitatea naționalizării este evidentă, preluarea imobilelor fiind făcută în baza unui act normativ republicat și care nu poate fi opozabil părților, echivalând cu o preluare abuzivă.
Nu a fost primită susținerea apelanților pârâți în sensul că s-ar fi dovedit calitatea de comerciant a autorului reclamanților, în realitate acesta fiind proprietar al unor prăvălii și, deci, nefăcând parte din categoria "foștilor industriași, moșieri, bancheri, mari comercianți și celorlalte elemente ale marii burghezii".
împotriva deciziei menționate și a sentinței civile nr. 58 din 7 februarie 2002 a Tribunalului Prahova, au declarat recurs, la 8 octombrie 2002, pârâții S.A. și A.S., criticând-o ca nelegală conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, a H.C.M. 190/1960, a art. 1 C. civ., a Decretului nr. 524/1955 și a H.C.M. 2686/1955.
Recurenții au susținut că imobilele în litigiu nu au fost preluate până la data naționalizării lor, acestea fiind închiriate și administrate de către R.S., astfel încât concluzia instanțelor de fond și apel în sensul că H.C.M. 190/1960 ar fi confirmat o măsură luată în temeiul Decretului nr. 92/1950, fără ca imobilele să fi fost prevăzute în anexa inițială, este nejustificată.
S-a arătat că la data apariției H.C.M. 190/1960 în a cărui listă anexă sunt prevăzute imobilele autoarei reclamanților și care completează lista anexă la Decretul nr. 92/1950, acesta nu își mai păstrează integral conținutul inițial, fiind completat și modificat prin Decretul 524/1955, în sensul că, prin H.C.M., se pot scoate de sub efectul naționalizării, imobile sau apartamente. S-a învederat că R.S., avea posibilitatea legală de a contesta măsura naționalizării pe cale administrativă.
Recurenții pârâți au solicitat să se constate că au fost de bună credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul art. 41 și urm. din Legea 4/1973, deoarece nu aveau la acel moment posibilitatea de a verifica valabilitatea titlului statului și nici nu puteau anticipa schimbarea ordinii social-politice.
împotriva aceleiași decizii au declarat recurs și pârâtele B.O.C. și G.E., la 14 octombrie 2002, criticând-o ca nelegală și netemeinică pentru greșita constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza art. 9 din Legea 112/1995, în condițiile în care actul a fost încheiat în anul 1996, după ce, în prealabil, a obținut de la Judecătoria Câmpina, certificat din care rezultă că la acel moment nu se formulase nici un fel de acțiune de către reclamanți.
Recurentele au susținut că dreptul lor de proprietate pot fi opus chiar și adevăratului proprietar, acțiunea în revendicare neputând fi admisă.
Prin recursul său, declarat la 28 octombrie 2002, Consiliul Local al orașului Bușteni, a criticat decizia Curții de Apel Ploiești, ca nelegală și netemeinică pentru greșita soluționare a acțiunii în revendicare. S-a arătat că imobilele au trecut în proprietatea statului cu titlu, autorul reclamanților nefiind exceptat de la naționalizare, întrucât era comerciant și deținea mai multe imobile.
S-a criticat decizia și pentru greșita constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâții și a titlurilor de proprietate asupra terenurilor, deoarece statul a creat cumpărătorilor aparența unui adevărat proprietar.
Analizând ansamblul probatoriu administrat în cauză, raportat la criticile invocate prin recursurile pârâților, înalta Curte de Casație și Justiție urmează să aprecieze că acestea sunt fondate, având în vedere următoarele considerente:
Imobilele în litigiu, situate în Bușteni, ce au aparținut lui R.I. și R.S., autorii reclamanților, au trecut în proprietatea statului, în baza H.C.M. nr. 190/1960, care a completat lista anexă a imobilelor naționalizate prin Decretul nr. 92/1950.
Preluarea imobilelor în litigiu a fost abuzivă așa cum corect au reținut instanțele de fond și apel, întrucât autorii reclamanților nu se încadrau în categoria exploatatorilor de locuințe prevăzuți la art. I din Decretul nr. 92/1950, R.I. fiind declarat dispărut pe front încă din 1943, iar R.S.(S.), văduvă de război.
Sub acest aspect criticile formulate prin toate cele trei recursuri ale pârâților sunt nefondate, ținând seama și de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1995.
Susținerea formulată prin recursul pârâților S. în sensul că R.S. avea posibilitatea legală de a contesta măsura naționalizării pe cale administrativă va fi înlăturată ca nefondată, dispozițiile Decretului nr. 524/1955 și ale H.C.M. nr. 2686/1955 fiind lipsite, în fapt de eficiență, în condițiile în care orice opoziție împotriva regimului comunist era sancționată.
De altfel, din adresa din 10 ianuarie 1968 a fostului Comitet Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Ploiești rezultă că autoarea reclamanților a solicitat restituirea imobilelor, însă i s-a răspuns că cererea sa nu poate fi soluționată favorabil, deoarece naționalizarea s-a făcut în mod legal.
Criticile referitoare la modul de soluționare a capătului de cerere referitor la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare și ale titlurilor de proprietate eliberate cu privire la teren, critici formulate prin toate cele trei recursuri declarate de pârâți, vor fi apreciate ca întemeiate.
Astfel, în ceea ce privește pe pârâții-recurenți S.A. și A.S. se va reține că aceștia au dobândit imobilul din Bușteni, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 355/1974 și titlul de proprietate nr. 109/12132/1974, actul menționat fiind încheiat în temeiul art. 41 și urm. din Legea nr. 4/1973.
în speță nu s-a făcut dovada de către reclamanții-intimați a existenței unor elemente de fapt în raport de care să se poată reține reaua credință a dobânditorilor, în condițiile în care nu putea fi anticipată, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, schimbarea ordinii social-politice după câteva decenii, situație care să-i fi determinat pe pârâții S. să fie reticenți în cumpărarea apartamentului obținut cu chirie.
Situația pârâtelor-recurente B.O.C. și G.E. este similară, acestea dobândind imobilul în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 492 N/1996 în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Prezenta acțiune a fost introdusă de reclamanți în luna iunie 2000, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în anul 1996, după obținerea de către recurente a unui certificat eliberat de Judecătoria Câmpina, din care rezultă că la acel moment pe rolul instanțelor nu se afla nici o cerere formulată de foștii proprietari.
în plus pentru imobil, reclamanții au solicitat despăgubiri ce i-au fost acordate prin Hotărârea nr. 525 din 26 mai 1997 (fila 198).
Chiar dacă prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu sunt aplicabile în cauză deoarece s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile, totuși, în raport de celelalte dispoziții legale în materie, care permiteau invocarea bunei credințe de către cumpărători, nu se poate considera că titlurile în baza cărora pârâții au dobândit imobilele ar fi lovite de nulitate.
Prin Legea nr. 10/2001 au fost instituite dispoziții cu privire la valoarea și efectele juridice ale bunei credințe în materie de revendicare, dar buna credință, creație a jurisprudenței, a fost reglementată încă din anul 1865, în Codul civil.
Chiar dacă se referă la condițiile în care se pot invoca prescripțiile, prevederea de la art. 1898 alin. (1) C. civ., potrivit căreia "buna credință este credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea", ca și precizarea făcută în alin. (2) al aceluiași articol în sensul că "este destul ca buna-credință să fi existat în momentul câștigării imobilului", stabilesc trăsăturile ce definesc acest principiu al dreptului civil și limitele în care acționează.
Astfel, buna credință prezumându-se, sarcina probei revenea reclamanților-intimați care au invocat reaua credință a pârâților-cumpărători ai imobilelor.
Or, în speță, intimații-reclamanți nu au infirmat această prezumție legală, nefăcând dovadă că pârâții cunoșteau că statul nu era adevăratul proprietar.
în această situație, față de aplicabilitatea în cauză a principiului menționat, excepție de la principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, actele juridice de vânzare-cumpărare încheiate de pârâți cu bună credință nu sunt lovite de nulitate, chiar dacă titlul de proprietate al vânzătorului ar fi desființat.
în consecință acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, ca moștenitori ai foștilor proprietari nu poate fi admisă, chiar dacă statul a preluat în mod abuziv imobilele în litigiu, câtă vreme nu pot fi desființate titlurile în baza cărora foștii chiriași, pârâții recurenți, au devenit proprietari ai imobilelor.
Pentru toate aceste considerente, Curtea găsind întemeiate criticile recurenților în raport de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în limitele menționate, a admis recursurile declarate de Consiliul Local Bușteni, S.A. și A.S., precum și de B.O.C. și G.E.
în temeiul art. 314 C. proc. civ. au fost casate decizia recurată și sentința nr. 58 din 6 februarie 2002 a Tribunalului Prahova și s-a respins acțiunea reclamanților ca nefondată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10078/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9866/2005. Civil → |
|---|
