ICCJ. Decizia nr. 10043/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin contestația înregistrată la Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamantul H.S.H. a chemat în judecată pârâta Primăria Municipiului București, prin Primar General, solicitând anularea dispoziției acestuia nr. 1293 din 2 septembrie 2003, prin care și-a modificat dispoziția anterioară nr. 863 din 10 martie 2003.
în motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin notificarea adresată pârâtei în termen legal a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 să-i fie recunoscut și reconstituit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, compus din construcție și teren în suprafață de 443 mp. în consecință, s-a emis de către Primarul General al Municipiului București dispoziția nr. 863/2003, prin care i se restituia în natură imobilul, mai puțin apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.
Ulterior, același primar a emis dispoziția nr. 1293/2003, prin care a modificat parțial primul act, în sensul că a exceptat de la restituire parterul și subsolul imobilului. Despre această din urmă dispoziție, contestatorul a afirmat că a fost dată cu încălcarea legii.
Prin sentința civilă nr. 1017 din 4 noiembrie 2003, Tribunalul București, secția a III-a, a admis contestația și a dispus anularea celei de-a doua dispoziții ca fiind nelegală.
Instanța a reținut în primul rând că emiterea acestui act s-a întemeiat pe existența contractului de vânzare acțiuni nr. 430/1995 și pe adresa nr. 401/2001, provenind de la Guvernul României, care atestă dreptul de proprietate al SC F. SA.
Or, s-a arătat în motivarea sentinței, din actele dosarului nu rezultă titlul de proprietate al SC F. SA asupra spațiilor exceptate de la restituire, întrucât prin contractul de vânzare acțiuni nu a operat un transfer al proprietății ci doar al unui pachet de acțiuni, construcția ca atare nefăcând obiect al înstrăinării.
Mai mult, SC F. SA a acționat în numele și pentru Primăria municipiului București, administrând și întreținând imobilele proprietatea acesteia, așa cum de altfel se recunoaște și prin adresa nr. 4535/1996, în sensul deținerii bunului ca administrator.
Instanța a mai reținut că aceeași situație rezultă din mai multe înscrisuri necombătute, inclusiv decizia nr. 568/1991 privind înființarea SC F. SA, care nu menționează imobilul în litigiu ca făcând parte din patrimoniul acesteia.
în fine, s-a apreciat, cu caracter de principiu că, odată emisă dispoziția de restituire, în temeiul art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, nu se mai poate reveni asupra ei printr-un alt act administrativ. Dispoziția inițială, comunicată reclamantului, face dovada proprietății acestuia asupra imobilului, un act ulterior contrar echivalând practic cu o expropriere, ceea ce este inadmisibil.
împotriva acestei sentințe a declarat apel Municipiul București prin Primar General, susținând în esență că:
- nu poate fi primită teza din sentință referitoare la inadmisibilitatea de a se reveni asupra dispoziției inițiale de restituire, întrucât art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 se referă expres la "îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară", ceea ce în cauză nu s-a realizat.
- partea în litigiu din imobil este evidențiată în patrimoniul SC F. SA, societate comercială privatizată cu respectarea dispozițiilor legale, astfel încât, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamantul nu este îndreptățit decât la măsuri reparatorii în echivalent.
- SC F. SA nu are asupra acelei părți din imobil doar un drept de administrare ci chiar de proprietate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990, astfel încât Primarul municipiului București nu mai putea dispune de aceasta.
Pe parcursul soluționării apelului, la 9 februarie 2004, SC F. SA a formulat cerere de intervenție accesorie, în interesul pârâtei, care a fost admisă în principiu prin încheierea din 2 martie 2004.
în motivarea cererii de intervenție, SC F. SA a arătat în principal că dispoziția inițială de restituire în natură către reclamant nu are forța unui înscris autentic și nu constituie titlu executoriu, astfel că a putut fi ulterior modificată întrucât nu s-au realizat formalitățile de publicitate imobiliară; s-a mai susținut că intervenienta este proprietara spațiilor în litigiu deoarece acestea sunt menționate la poziția 10 din anexa la contractul de vânzare-cumpărare nr. 430/1995 încheiat cu F.P.S., astfel că reclamantul trebuia să adreseze notificarea către A.P.A.P.S., conform art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură nefiind posibilă.
Prin decizia civilă nr. 32/A din 9 martie 2004, Curtea de Apel București, secția pentru conflicte de muncă și litigii de muncă, a respins ca nefondate atât apelul cât și cererea de intervenție accesorie.
Reluând în linii generale motivarea dată de tribunal, Curtea a reținut în esență că prin sentință a fost stabilită temeinic situația de fapt și s-a făcut o corectă aplicare a legii.
Astfel, cum dispoziția nr. 863/2003 are caracterul unui act de drept privat, cu natură civilă, derivând din lege, iar nu a unui act de administrativ, apelantul nu era în drept să o modifice unilateral, ci doar pe calea unei acțiuni în justiție.
Pe de altă parte, din înscrisurile aflate la dosar, inclusiv răspunsul dat de A.P.A.P.S. la data de 12 februarie 2004, rezultă că prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 430 din 2 august 1995 nu s-au transferat drepturi de proprietate asupra imobilelor deținute de SC F. SA iar vânzarea de acțiuni nu a făcut decât să schimbe structura acționariatului.
în ceea ce privește cererea de intervenție accesorie, instanța de apel a reținut în primul rând că intervenienta SC F. SA tinde în realitate să-și valorifice un pretins drept propriu, întemeiat pe contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni. Pe de altă parte, transmiterea dreptului de proprietate asupra pachetului de acțiuni deținut de fostul F.P.S. nu a avut nici un efect asupra dreptului de proprietate privind imobilele din cadrul societății, iar în capitalul social al acesteia nu este cuprinsă valoarea sediilor sale.
împotriva acestei decizii au declarat recursuri Municipiul București prin Primarul General și SC F. SA.
înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 6801 din 15 septembrie 2005, a admis ambele recursuri. S-a dispus casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe pentru soluționarea apelului și a cererii de intervenție.
Pentru a pronunța această decizie instanța de recurs a reținut și motivat în principal că:
- nu au fost verificate susținerile contradictorii ale părților cu privire la îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară prevăzute de art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 pentru că doar în raport de această împrejurare se poate aprecia dacă entitatea emitentă a dispoziției mai putea să revină asupra ei;
- motivarea respingerii cererii de intervenție accesorie este contradictorie în sensul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât pe de o parte s-a arătat că o astfel de cerere tinde să valorifice un pretins drept propriu, ceea ce atrăgea inadmisibilitatea ei, iar pe de altă parte aceasta a fost respinsă ca nefondată;
- cu ocazia rejudecării instanța de trimitere urmează să aibă în vedere dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 republicată și să-și manifeste rolul activ în condițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
în fond după casare, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a pronunțat decizia nr. 177 A din 28 iunie prin care:
- a admis apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar General, precum și cererea de intervenție accesorie în interesul acestuia formulată de SC F. SA;
- a schimbat în totalitate sentința;
- a respins contestația formulată de reclamant împotriva dispoziției nr. 1293 din 2 septembrie 2003 emisă de Primarul General al Municipiului București, ca neîntemeiată.
Motivându-și această soluție, Curtea de apel a reținut în esență că:
- prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare, înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în mod obligatoriu, potrivit prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., că revocarea dispoziției de restituire a imobilului în natură, de către Primarul general era posibilă, iar nu inadmisibilă, deoarece nu fuseseră îndeplinite formalitățile de publicitate imobiliară;
- în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, intervenienta accesorie SC F. SA a dobândit în patrimoniul său toate bunurile aflate inițial în administrarea sa, inclusiv spațiile în litigiu din imobil, astfel încât dreptul de administrare directă s-a transformat în drept de proprietate;
- în aceste condiții, potrivit dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, reclamantul, în calitate de persoană îndreptățită, poate beneficia doar de măsuri reparatorii în echivalent.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o în sensul prevederilor art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat în principal că:
- instanța de apel a motivat în sensul că dispozițiile art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 permit revocarea sau modificarea unei dispoziții administrative anterioare, deși analiza textului nu îndreptățește o atare concluzie;
- soluționând apelul, Curtea a făcut, pentru unele dintre critici, aplicarea formei inițiale a Legii nr. 10/2001 iar pentru altele a invocat dispozițiile noi, de după modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, cărora li s-a dat putere retroactivă, ceea ce este inadmisibil.
- cea de-a doua dispoziție emisă de Primarul general al Capitalei este nelegală întrucât nici un moment în patrimoniul intervenientei SC F. SA nu s-a aflat dreptul de proprietate asupra spațiului în litigiu din imobil; bunul nu face parte din capitalul social, vânzarea-cumpărare de acțiuni semnificând doar schimbarea structurii acționariatului;
- nici prevederile Legii nr. 15/1990 nu pot fi invocate în favoarea intervenientei, care nu exista ca persoană juridică la data adoptării acestui act normativ iar pe de altă parte, în mod necontestat, întreg imobilul a fost stăpânit de către stat fără titlu valabil.
Intimata SC F. SA, în calitatea sa de intervenientă accesorie, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
în faza procesuală a recursului nu s-au depus la dosarul cauzei înscrisuri noi.
Recursul este întemeiat.
Probatoriile cu înscrisuri, administrate pe parcursul diferitelor faze procesuale conduc la concluzia, esențială pentru soluționarea cauzei, că intervenienta accesorie SC F. SA nu a fost și nu este titulara dreptului de proprietate asupra subsolului și parterului imobilului în litigiu, neputând opune reclamantului o apărare care să împiedice restituirea în natură către acesta a spațiilor respective. în această situație, problemele referitoare la admisibilitatea sau inadmisibilitatea modificării primei decizii administrative, ca și a aplicării prevederilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 nu mai prezintă interes întrucât, așa cum se va arăta în continuare, cea de-a doua decizie, care pornește de la premisa greșită că intervenienta ar fi proprietara spațiilor respective, este nelegală.
Astfel, faptul că întreg imobilul s-a aflat în proprietatea Statului român iar o parte din spații au fost doar administrate de către intervenientă rezultă din următoarele împrejurări:
- SC F. SA nu se poate prevala de dobândirea dreptului de proprietate ca efect al aplicării art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 pentru cel puțin două considerente și anume că nu exista ca persoană juridică la data adoptării legii iar potrivit textului invocat, imobilul în litigiu nu făcea parte din categoria celor în privința cărora regiile autonome și societățile comerciale puteau dobândi dreptul de proprietate. Această situație rezultă din înscrisuri relevante cum sunt adresa emanând chiar de la intervenientă, nr. 4535/1996, înscrisurile provenind de la Direcția de Taxe și impozite a Municipiului București, Hotărârea nr. 104/2002 a Consiliului General al Municipiului București, contractele de vânzare-cumpărare a unor apartamente din imobil, încheiate în condițiile Legii nr. 112/1995, adresa nr. 401 din 28 noiembrie 2001 a Ministerului Administrației Publice, alte înscrisuri eliberate de Prefectura municipiului București și Primăria municipiului București aflate la dosar.
Astfel, în art. 4 din Decizia de înființare a SC F. SA se precizează că în capitalul social inițial nu este cuprinsă valoarea sediilor societății comerciale, în activ nefiind incluse bunuri imobile.
Dovada certă a acestei împrejurări se găsește între altele, și în demersurile repetate și infructuoase ale intervenientei, pe parcursul anilor 1992-1993, de a-și include în capitalul social imobilele pe care le administra.
- Nici celălalt temei al dobândirii de către intervenientă a dreptului de proprietate asupra unor spații din imobil și anume contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din anul 1995 nu poate fi reținut, așa cum de altfel nu a făcut-o nici instanța de apel. Obiectul acestui contract nu a fost imobilul ci un pachet de acțiuni, cu consecința schimbării structurii acționariatului și fără nici o influență pe planul dreptului de proprietate asupra imobilului.
Că este așa rezultă din înscrisuri necombătute eliberate de fostul A.P.A.P.S., și mai recent de către A.V.A.S., din adresele Primăriei municipiului București și din înseși clauzele contractului de privatizare. De altfel, prin sentința civilă nr. 3452 din 11 martie 2002 a Tribunalului București, secția comercială, rămasă irevocabilă, s-a constatat că intervenienta nu are decât un drept de administrare asupra unor spații din imobilul în litigiu.
Rezultă așadar că dispoziția Primarului General al municipiului București nr. 1293 din 2 septembrie 2003, atacată de reclamant prin contestație, este nelegală iar decizia Curții de apel, care a validat-o este, la rândul său, dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1,art. 2 și art. 9 din Legea nr. 10/2001. Nu există nici o justificare legală pentru exceptarea de la restituirea în natură, către reclamant, a părților din imobil ocupate de către intervenientă.
Cum, în succesiunea hotărârilor judecătorești pronunțate în cauză, cea legală și temeinică este cea de fond, dată de tribunal, înalta Curte a admis recursul în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ. și a modificat decizia atacată în sensul respingerii ca nefondate atât a apelului declarat de pârât împotriva sentinței tribunalului cât și a cererii de intervenție accesorie.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10047/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6328/2006. Civil → |
|---|
