ICCJ. Decizia nr. 6328/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 304 din 1 aprilie 2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă contestația formulată de contestatoarea R.E. în contradictoriu cu intimata Primăria municipiului București și s-a dispus anularea dispoziției nr. 2653 din 16 martie 2004 emisă de primar.
Intimata a fost obligată să stabilească și să acorde contestatoarei măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru terenul în suprafață de 179 mp situat în București.
în pronunțarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din București, compus dintr-o construcție (cameră, bucătărie, debara și antereu) și teren în suprafață de 179 mp prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1274 din 5 februarie 1974.
Imobilul a fost expropriat în baza Decretului nr. 5/1983, construcția fiind demolată, astfel cum rezultă din adresa nr. 4471 din 20 septembrie 2001 emisă de SC T. SA, iar pe teren a fost construit un bloc de locuințe.
Prin notificarea adresată conform Legii nr. 10/2001, reclamanta a solicitat despăgubiri bănești pentru terenul în litigiu.
Intimata, prin dispoziție nr. 2653 din 16 martie 2004 a respins notificarea reclamantei pe motiv că aceasta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului și nici dovada calității de moștenitor.
Tribunalul a constatat că această dispoziție a fost emisă cu încălcarea art. 4 alin. (1) și art. 22 din Legea nr. 10/2001 și art. 22.1 lit. a) din H.G. nr. 498/2003.
Astfel, chiar în cuprinsul notificării, reclamanta a arătat că înțelege să dovedească dreptul de proprietate asupra imobilului prin actul de vânzare-cumpărare autentificat în anul 1974 și a anexat adresa nr. 4471 din 20 septembrie 2001 emisă de SC T.A. SA, din care rezultă că imobilul a fost expropriat de la reclamantă.
în situația în care intimata ar fi avut nelămuriri putea să solicite reclamantei înscrisuri suplimentare, așa cum prevăd dispozițiile art. 22.4 și art. 23.1 alin. ultim din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003 și nu să respingă notificarea pentru nedepunerea în termenul legal a actelor doveditoare.
Având în vedere caracterul reparator al Legii nr. 10/2001 și constatând că s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1274 din 5 februarie 1974, tribunalul a anulat dispoziția contestată și a stabilit că reclamantei i se cuvin măsurile reparatorii prevăzute de art. 10,art. 11 și art. 33 din Legea nr. 10/2001. în acest sens a obligat-o pe intimată să stabilească și să acorde reclamantei măsurile reparatorii pentru imobil.
Apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 1644 A din 14 decembrie 2005.
S-a reținut că, potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată după modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, ce sunt de imediată aplicare, legiuitorul a prevăzut că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluționării notificării.
Din interpretarea acestui text de lege, rezultă că actele doveditoare pot fi depuse de notificator până la soluționarea definitivă a notificării, moment ce coincide cu epuizarea căilor de atac în justiție împotriva dispoziției emise conform Legii nr. 10/2001.
Or, contractul de vânzare-cumpărare autentificat în anul 1974, ce reprezintă titlul de proprietate al reclamantei asupra imobilului, a fost depus la instanța de fond în calea de atac a contestației, astfel încât tribunalul în mod corect a reținut acest titlu ca mijloc de probă în cauză.
La termenul prevăzut de lege, împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul general criticând-o ca fiind nelegală și invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.
Recurentul susține în esență că dispoziția emisă respectă cu strictețe prevederile Legii nr. 10/2001 ce impun persoanelor îndreptățite obligația de a depune toate actele doveditoare pe care își sprijină demersul de a obține măsuri reparatorii.
Că în tot intervalul acordat de lege completării dosarelor, intimata-contestatoare nu a depus la dispoziția comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 acte din care să reiasă cu certitudine calitatea de persoană îndreptățită asupra imobilului revendicat.
în mod greșit au fost interpretate dispozițiile art. 22, devenit art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată de către instanțe deoarece actele doveditoare trebuiau depuse la dosarul ce a stat la baza emiterii dispoziției contestate asupra temeiniciei căreia instanța era investită să se pronunțe și nu să fie luate în considerație înscrisuri depuse ulterior emiterii actului menționat.
Recursul nu este fondat.
în mecanismul de aplicare a Legii nr. 10/2001, prima etapă o reprezintă procedura administrativă prealabilă, reglementată de art. 22-26 din legea republicată, iar obligația persoanei îndreptățite de a depune actele doveditoare este stabilită de art. 23 din Legea nr. 10/2001 republicată.
Anterior modificării Legii nr. 10/2001, persoana îndreptățită era obligată să depună actele doveditoare până la data de 1 iulie 2003, termen prelungit ultima dată prin O.U.G. nr. 10/2003,
în prezent, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată pin Legea nr. 247/2005, legiuitorul a prevăzut că actele doveditoare pot fi depuse "până la data soluționării notificării".
Ca urmare, entitatea investită cu soluționarea notificării are obligația să ia în considerare toate actele depuse până la data emiterii deciziei sau dispoziției motivate. Stabilirea momentului până la care, în etapa procedurii administrative, persoana îndreptățită poate să depună actele doveditoare, nu limitează posibilitatea instanței, investită cu acțiunea întemeiată pe art. 26 din lege, de a soluționa procesul, în cadrul procedurii judiciare, numai pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative.
Obligația pentru instanță de soluționa pricina doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa anterioară demersului judiciar ar avea efect îngrădirea accesului la justiție, recunoscut prin art. 21 din Constituția României și a dreptului la un proces echitabil consacrat atât prin Constituție cât și prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce ar fi inadmisibil.
Că, în cadrul procedurii judiciare, persoana îndreptățită poate să administreze probe o prevede chiar art. 26 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 republicată: "în cazul în care dispoziția motivată de soluționare a cererii de restituire în natură este atacată în justiție de persoană îndreptățită, în funcție de probele de la dosar, entitatea care a emis dispoziția va adopta o poziție procesuală raportată la aceasta".
Ca urmare, în cauză, în mod judicios instanța de apel a păstrat hotărârea instanței de fond care a luat în considerare proba depusă de intimata-reclamantă, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat în anul 1974, înscris ce atestă calitatea acesteia de proprietate al imobilului în litigiu.
Față de cele ce preced și în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general.
în temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost obligat recurentul să plătească intimatei-reclamante suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10043/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6324/2006. Civil → |
|---|
