ICCJ. Decizia nr. 10113/2006. Civil
| Comentarii |
|
Tribunalul Călărași, prin sentința civilă nr. 864 din 30 iunie 2004, a respins acțiunea formulată de reclamanții D.L.Ș. și D.R.T. pentru anularea dispoziției nr. 2551/2004, emisă de Primarul municipiului Călărași.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanții au cerut prin notificarea nr. 741/2001 să le fie restituit în natură imobilul situat în Călărași, care a aparținut bunicului lor D.R.
Primarul municipiului Călărași a respins cererea, prin dispoziția nr. 2551 din 1 aprilie 2004, cu motivarea că, imobilul fiind confiscat pentru săvârșirea unor crime contra umanității, preluarea nu a fost abuzivă și reclamanții nu au calitatea de persoane îndreptățite, în sensul Legii nr. 10/2001.
Reține tribunalul, că prin decizia penală nr. 875 din 12 martie 1949, D.R., bunicul reclamanților, a fost condamnat la 15 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică pentru crimă contra umanității prevăzută de art. 3 lit. c) și pedepsită de art. 4 din Legea nr. 207/1949, combinat cu art. 157 C. pen.
Conform art. 1.3 lit. ii) din H.G. nr. 498/2003, nu constituie preluare abuzivă și nu face obiectul Legii nr. 10/2001 confiscarea unor bunuri ca urmare a săvârșirii unor crime contra umanității sau crime de război săvârșite în perioada 6 septembrie 1940-9 mai 1945.
Se mai reține, că reclamanții au susținut că bunicul lor D.R. a fost condamnat politic "fiind militant P.N.L.", însă Codul penal din 1936, în vigoare la data pronunțării deciziei penale nr. 875/1949, nu cuprindea o categorie distinctă de "infracțiuni politice", ci lăsa la aprecierea instanței să constate dacă o anumită faptă a fost săvârșită în condiții care să o califice ca faptă de natură politică, iar cu privire la executarea pedepselor politice, în art. 36-39, se prevedea, detențiunea grea și detențiunea riguroasă.
Or, în cauză, nu se impune o astfel de analiză, pentru că autorul reclamanților a fost condamnat pentru crimă împotriva umanității.
Prin decizia civilă nr. 1353/A din 27 septembrie 2005, Curtea de Apel București a respins apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului, reținând că este neîntemeiată susținerea reclamanților că decizia penală nu a fost pusă în executare și că imobilul nu a trecut în proprietatea statului, pentru că în notificare au susținut că imobilul a fost naționalizat și în cursul procesului aceștia "au făcut vorbire" de propunerea de naționalizare, însă Direcția instanțelor militare din cadrul Ministerului Justiției a trimis copia deciziei penale nr. 875 din 12 martie 1949 a Curții de Apel București, secția a I-a penală, din care rezultă că bunicul apelanților a fost condamnat pentru crimă împotriva umanității.
Reține instanța de apel că, deși apelanții au susținut că a fost o condamnare politică, nu s-au făcut dovezi în acest sens.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții care, fără să invoce vreun motiv de recurs, arată că hotărârile pronunțate în cauză au fost date cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Arată recurenții, că au susținut prin notificare că imobilul nu a fost confiscat, ci a fost propus pentru naționalizare, așa cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 18 iunie 1953, în care se arată că D.R. "a fost legionar notoriu și în prezent deținut politic" și ca atare comisia "propune naționalizarea imobilelor". Existând numai o propunere făcută la doi ani de la decesul condamnatului, naționalizarea nu a operat efectiv și sunt aplicabile prevederile art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Recurenții susțin, că fiind aplicate dispozițiile art. 157 C. pen., text care face trimitere la circumstanțele atenuante, confiscarea averii putea fi făcută parțial și, pentru că prin hotărârea penală nu s-au individualizat bunurile și individualizarea nu s-a făcut nici ulterior, "nu se poate spune cu certitudine ce anume s-a confiscat și ce nu, iar pedeapsa complementară a confiscării nu a fost pusă în executare".
Se mai arată că, în ipoteza subsidiară în care s-ar aprecia că imobilul a fost preluat de stat prin confiscarea averii, ca urmare a hotărârii judecătorești de condamnare, sunt aplicabile dispozițiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001, pentru că infracțiunea pentru care a fost condamnat D.R. este de natură politică, așa cum rezultă din mențiunea făcută în procesul-verbal din 18 iunie 1953 și din extrasul emis de Arhivele Statului Călărași.
Analizând recursul, în limita criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că este fondat.
Instanța de apel a reținut că apelanții-reclamanți au susținut că imobilul nu a trecut în proprietatea statului, deși în notificare și pe parcursul procesului aceștia au arătat că imobilul a fost naționalizat.
Susținerile recurenților-reclamanți au privit însă modalitatea de preluare de către stat, iar modul în care bunul a fost preluat este esențial pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001.
Atât prin notificare, cât și în cursul procesului, aceștia au susținut că preluarea imobilului s-a făcut prin naționalizare, că pedeapsa confiscării averii nu a fost executată și că chiar dacă s-ar considera că preluarea s-a făcut prin confiscare, caracterul ei abuziv este dat de faptul că bunicul lor a fost condamnat politic.
Față de aceste susțineri, greșit instanța de apel, fără să stabilească deplin împrejurările de fapt la care să poată fi aplicate corect prevederile Legii nr. 10/2001, a păstrat sentința atacată, în care s-a reținut, doar pe baza dispozitivului hotărârii penale, că imobilul solicitat de reclamanți nu face obiectul Legii nr. 10/2001, pentru că fostul proprietar (bunicul recurenților) a fost condamnat pentru crimă împotriva umanității.
La dosar nu a fost depusă hotărârea penală, așa cum reține instanța de apel, ci numai dispozitivul ei, în care este menționată condamnarea antecesorului recurenților pentru infracțiunea prevăzută de art. 3 lit. c) și pedepsită de art. 4 din Legea nr. 207 din 20 august 1948, deși o asemenea lege nu a existat.
Pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de crime de război sau împotriva păcii sau umanității, exista Legea nr. 291 din 18 august 1947, care a fost modificată prin Decretul nr. 207/1948, însă pentru stabilirea naturii infracțiunii săvârșite de autorul recurenților-reclamanți nu trebuia să se ia în considerare numai textul indicat în dispozitivul hotărârii, fără să se cerceteze cel puțin motivarea hotărârii, pentru a se constata ce faptă a săvârșit cel condamnat și când anume a fost săvârșită.
Tribunalul a cerut Ministerului Justiției, Direcția instanțelor militare să comunice copie de pe sentința nr. 875 din 12 martie 1949 a Curții București, secția a I-a penală, însă, cu adresa nr. 27P din 14 iunie 2004, a fost comunicat numai dispozitivul acestei hotărâri, care cuprinde mențiunile că soluția s-a dat "pentru motivele care se vor vedea" și că era supusă recursului.
Ministerul Justiției, Direcția instanțelor militare a comunicat tribunalului că nu deține hotărârea in extenso, însă a comunicat recurenților-reclamanți, cu adresa nr. 60017 din 12 iulie 2006, că pentru cele solicitate prin memoriu să se adreseze Direcției Arhivelor municipiului București, dacă sentința a fost pronunțată de o instanță civilă, iar dacă a fost pronunțată de o instanță militară să se adreseze U.M. 02405 Pitești.
Această unitate militară, prin adresa nr. CT 3204 din 7 septembrie 2006, a cerut recurenților date suplimentare pentru a-l putea identifica pe condamnat.
Față de aceste adrese, rezultă că există posibilitatea obținerii unei hotărâri in extenso, fie de la Arhivele Statului, fie de la U.M. 02405 Pitești.
De asemenea, față de faptul că prin procesul-verbal din 18 iunie 1953 s-a propus naționalizarea imobilului, propunere confirmată și de existența tabelului centralizator, emis de Sfatul popular raion Călărași, care a fost comunicat (extras) de Arhivele Statului și în raport de mențiunea "imobil naționalizat", făcută în fișa imobilului, întocmită de I.G.O Călărași, trebuia să se suplimenteze probatoriul cu înscrisuri, pentru a se stabili dacă pedeapsa complementară a confiscării averii a fost pusă în executare de către organele investite cu executarea.
Această împrejurare se impunea a fi stabilită și pentru faptul că Primăria municipiului Călărași și Consiliul local Călărași au comunicat, cu adresele nr. 17136 din 30 mai 2005 și nr. 36442 din 30 noiembrie 2006, că în arhivele acestor instituții nu există acte din care să rezulte situația imobilului la momentul preluării de către stat, iar, potrivit certificatului nr. C.555 din 10 februarie 1998, emis de Direcția Generală a Arhivelor Statului, D.R., deși condamnat în anul 1949, era înscris în anul 1963 în registrul agricol cu suprafața de 11,50 ha teren.
De altfel, pentru suprafața de 11 ha teren, recurenților, în calitate de moștenitori ai defunctului D.R., le-a fost reconstituit dreptul de proprietate, conform titlului de proprietate nr. 124459 din 26 septembrie 2003, emis în baza Legii fondului funciar.
Pentru considerentele expuse, conform art. 312,art. 314 C. proc. civ., s-a admis recursul declarat de reclamanți, a fost casată hotărârea atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere mijloacele de apărare invocate de părți și se va cere instituției care deține hotărârea de condamnare a antecesorului recurenților să trimită instanței, în copie, hotărârea penală și orice alte acte care privesc pricina în care s-a pronunțat această hotărâre și să comunice dacă există înscrisuri care atestă executarea pedepsei complementare a confiscării averii.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10109/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 10125/2006. Civil → |
|---|
