ICCJ. Decizia nr. 10110/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 754 din 28 iunie 2005, Tribunalul București a admis cererea formulată de reclamanta J.G. L.T.D., în contradictoriu cu pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri din România și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 144.241,63 Euro și 7.181,45 lire sterline, în lei la cursul oficial la data plății, reprezentând cheltuielile de judecată efectuate cu prilejul soluționării dosarelor nr. 91/2003 al Curții de Apel București, nr. 4811/2004 al Tribunalului București, secția comercială, nr. 12202/2004 al Tribunalului București, secția comercială, și nr. 12536/2004 al Tribunalului București, secția comercială.
Pârâta a fost obligată să plătească sumele de 10.398 Euro, în lei la cursul oficial la data plății, și 85.045.474 lei taxă de timbru și timbru judiciar, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în prezenta cauză.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul, în esență, a reținut că în cele patru litigii care s-au desfășurat între părți, reclamanta a avansat cheltuieli de judecată, fără să formuleze cereri pentru obligarea părții adverse la plata acestor cheltuieli.
Prezenta cerere formulată pe cale separată este admisibilă, pentru că instanța nu cenzurează hotărârile pronunțate în procesele care au generat cheltuieli, iar sintagma "cade în pretențiuni" se interpretează extensiv, în sensul că nu se referă doar la situațiile în care partea a cărei obligare la plata cheltuielilor se solicită a fost obligată să execute o prestație. Este suficient ca prin atitudinea sa procesuală aceasta să fi cauzat efectuarea cheltuielilor.
Obligația de plată a cheltuielilor de judecată are drept fundament ideea de răspundere civilă delictuală, iar în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998-999 C. civ.
Prejudiciul constă în cheltuielile făcute cu transportul, taxele judiciare de timbru și onorariile avocațiale plătite în cele patru procese, iar fapta ilicită a pârâtei a existat în fiecare cauză.
Reține tribunalul că, chiar dacă în dosarul nr. 91/2003 cererea pârâtei (reclamantă în acel proces) a fost anulată ca netimbrată, aceasta este în culpă procesuală, conform art. 723 și art. 129 alin. (1) C. proc. civ.
în privința cheltuielilor făcute de reclamantă în dosarul nr. 4811/2004, fapta ilicită a pârâtei constă în neîndeplinirea obligației de a numi un arbitru propriu, stabilită prin art. 8.2 pct. 1 lit. c) din contractul de consultanță, determinând-o pe reclamantă să formuleze cerere pentru numirea unui arbitru.
Aceeași rea credință a pârâtei, care a refuzat să numească ea însăși un arbitru, a determinat formularea de către reclamantă a cererii pentru numirea unui arbitru substituent, față de imposibilitatea primului arbitru de a participa la soluționarea cererii arbitrale, și efectuarea de cheltuieli în dosarul nr. 12.202/2004 al Tribunalului București.
în privința dosarului nr. 12536/2004 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială, fapta ilicită a pârâtei constă în aceea că cererea sa a fost considerată ca fiind neîntemeiată, în raport de necesitatea solicitării de către reclamantă să fie numit un arbitru.
Se mai reține, că există raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și că vinovăția pârâtei îmbracă forma culpei procesuale.
Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 33/A din 2 februarie 2006, a respins apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentințe, reținând că excepția prematurității nu poate fi primită, în raport de prevederile art. 7201C. proc. civ., iar, față de temeiul acordării cheltuielilor de judecată, prezumția de comercialitate este înlăturată, fiind evident caracterul civil al obligației.
Se mai reține, că susținerile care privesc fondul pricinii se analizează în limitele cererii de apel, a situației de fapt stabilită de tribunal și de modul în care tribunalul a aplicat legea.
Fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părții, probată prin faptul pierderii procesului, iar susținerea apelantei că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale nu este întemeiată.
Simplul fapt că în dosarul nr. 91/2003 soluția pronunțată de instanță s-a întemeiat pe excepția netimbrării, nu este relevant pentru exonerarea de răspundere.
Conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., care nu distinge între soluțiile pronunțate de instanță, și O.U.G. nr. 84/2003, aprobată prin Legea nr. 47/2004, care nu conferă pârâtei regim special în raporturile de drept civil, aceasta este în culpă procesuală, iar situația "obiectivă" invocată de apelantă, constând în insuficiența fondurilor necesare achitării taxelor de timbru, nu este relevantă. Partea trebuie să ia în considerare toate elementele specifice unui proces civil.
Critica referitoare la sumele de 38.010 Euro și respectiv 13.375 Euro "excede cadrului procesual de investire", iar asigurarea serviciilor de asistență și reprezentare pentru toate cele patru litigii existente între părți s-a dovedit cu facturi fiscale și documente de plată.
Se mai reține, că nici susținerea apelantei că nu datorează suma de 24.148 Euro, aferentă dosarului nr. 12202/2004, nu este întemeiată, pentru că cheltuielile efectuate pentru numirea arbitrului unic au fost determinate de nerespectarea de către apelantă a clauzei contractuale privitoare la soluționarea litigiului pe calea arbitrajului, iar suma de 11.308,63 Euro cheltuită de reprezentantul intimatei J.G. cu cazarea în România, costul convorbirilor telefonice, internetul, limuzina taxi, masa nu poate fi contestată, pentru că modalitatea și strategia concretă de asigurare a apărărilor reprezintă o opțiune proprie a părții.
Costul deplasărilor cu avionul este dovedit în cauză, iar susținerea că s-au depus bilete de avion cu altă destinație decât România este irelevantă, deoarece graficul deplasărilor poate fi justificat de existența unor escale, Praga, Viena, în zborul de la sau către București.
împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. care, invocând art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., arată că, din împrejurările reținute de tribunal și instanța de apel că efectuarea cheltuielilor de judecată a fost determinată de refuzul apelantei de a respecta clauza contractuală privitoare la soluționarea litigiului pe calea arbitrajului, rezultă două aspecte:
- Prezentul litigiu este comercial și nu civil, în raport de art. 4 C. com. și de principiul accesorium secquitour principale, iar acțiunea este prematură, față de prevederile art. 7201C. proc. civ., pentru că reclamanta nu a încercat concilierea directă.
- Obiectul dosarelor în care s-au făcut cheltuieli l-a constituit procedura prealabilă de numire a unui arbitru care să soluționeze pretențiile pe care intimata-reclamantă consideră că C.N.A.D.N.R. S.A. le are față de ea, în sumă de 189.935,27 dolari SUA și o acțiune adiacentă acestora, respectiv contestația la executare. Aceste litigii neavând implicații patrimoniale, părțile nu au căzut în "pretenții" una față de cealaltă, iar intimata-reclamantă a încercat ca pretențiile reciproce dintre părți să fie soluționate de același arbitru unic.
Susține recurenta că, potrivit contractului încheiat de părți și regulilor U.N.C.I.T.R.A.L., autoritatea de nominare era Secretariatul General al Curții Permanente de Arbitraj de la Haga și nu instanțele române, că nu poate fi în culpă pentru refuzul arbitrului R.M. de a soluționa litigiul (fapt ce a determinat formarea unui alt dosar), față de regulamentul U.N.C.I.T.R.A.L. și că suma cerută cu titlu de cheltuieli de judecată, care este aproximativ egală cu valoarea inițială a litigiului, ridică unele semne de întrebare.
Recurenta mai susține, că facturile fiscale emise la aproximativ 3-4 luni de la data efectuării serviciilor de consultanță juridică nu reprezintă o dovadă utilă, pertinentă și concludentă, nefăcând dovada efectivă a serviciilor prestate. Există neconcordanță la facturile 9645384 din 8 iunie 2004 și 9645440 din 12 iulie 2004, în sensul că s-au emis facturi pentru același litigiu, la date și luni diferite, inversându-le între ele, fără să se respecte principiile de bază ale contabilității. Recurenta citează art. 2 alin. (1) și art. 6 din Legea nr. 82/1991.
Asistența juridică s-a acordat în baza actelor adiționale la contractul de asistență nr. 54 din 21 noiembrie 2003, însă în afară de factura nr. 9645454 din 26 iulie 2004, emisă pentru dosarul nr. 91/2003 al Curții de Apel București, toate celelalte facturi sunt emise pentru contractul de asistență juridică nr. 54/2003, fără vreo referire la actele adiționale. De aceea, facturile emise după data de 30 aprilie 2004 când s-a soluționat dosarul nr. 91/2003 nu au forță probantă, iar celelalte documente nu au legătură cu prezenta cauză.
Făcând referiri la elementele răspunderii civile delictuale, recurenta susține că pentru cheltuielile făcute de intimată cu masa și cazarea în România, în perioadele în care nu existau termene de judecată și cu biletele de avion nu este îndeplinită condiția existenței prejudiciului, iar acțiunea formulată de C.N.A.D.N.R. S.A., fiind anulată ca netimbrată datorită lipsei fondurilor necesare achitării taxei de timbru în sumă de 2.200.000.000 lei, nu se poate considera că a fost în culpă procesuală.
Suma nu a putut fi achitată datorită transformărilor prin care trecea compania și s-a încercat scutirea de plată a taxei de timbru, împrejurări care confirmă lipsa culpei, iar în privința celorlalte dosare, față de obiectul cererilor, nu au existat implicații patrimoniale.
Recursul este întemeiat.
Recurenta a invocat și art. 304 pct. 7 C. proc. civ., însă nu s-au formulat critici care să facă posibilă încadrarea în acest text.
Criticile privitoare la natura litigiului și prematuritatea acțiunii în raport de prevederile art. 7201 C. proc. civ. nu sunt întemeiate.
Așa cum corect s-a reținut prin sentința tribunalului, păstrată prin decizia atacată, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar temeiul răspunderii îl constituie art. 274 C. proc. civ., care prevede că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile făcute cu judecata.
Cererea părții care a câștigat procesul pentru obligarea părții căzută în pretenții la plata cheltuielilor de judecată are caracter accesoriu, numai dacă valorificarea pretenției se face în cadrul procesului în care cheltuielile au fost făcute.
Atunci când repararea daunei derivată din suportarea cheltuielilor de judecată se face însă pe calea unei acțiuni separate, cum este cazul în speță, cererea devine principală și are natură civilă, indiferent de natura procesului în care au fost efectuate aceste cheltuieli și de actele în raport cu care se stabilește culpa procesuală a părții căzute în pretenții.
De aceea, în prezenta cauză, chiar dacă atitudinea intimatei-reclamante de a porni procesele și cea a recurentei care a determinat formularea cererilor soluționate în acele procese s-au stabilit în raport de clauzele înscrise în contractul comercial încheiat de părți, nu sunt incidente dispozițiile art. 4 C. com.
Acest text prevede că "se socotesc, afară, de acestea, ca fapte de comerț celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul ".
Or, în prezenta cauză nu a făcut obiect de judecată legalitatea clauzelor înscrise în contract, iar obligația de plată a cheltuielilor de judecată făcute în procesele care au avut ca obiect contractul comercial este de natură civilă, pentru că partea care se consideră îndreptățită la recuperarea daunei a înțeles să-și valorifice dreptul pe calea unei acțiuni separate-principale.
Prin urmare, în cauză, nu sunt incidente nici prevederile art. 7201 C. proc. civ., invocate de recurentă, iar critica privitoare la autoritatea competentă să numească arbitru unic nu este întemeiată, pentru că în procesul care are ca obiect plata cheltuielilor de judecată nu se poate discuta legalitatea măsurilor luate de instanțe în procesele în care cheltuielile au fost efectuate.
Acordarea cheltuielilor de judecată este fundamentată pe culpa procesuală și reprezintă o sancțiune procesuală pentru partea care se face vinovată de declanșarea procesului și o modalitate de despăgubire a celeilalte părți.
Noțiunea "pretențiuni" folosită de art. 274 C. proc. civ. nu limitează obligația de plată a cheltuielilor la pricinile care au ca obiect executarea unei prestații de către părțile între care se poartă procesul, deoarece textul stabilește obligația suportării cheltuielilor de judecată de partea care prin atitudinea sa a determinat pornirea procesului și efectuarea cheltuielilor, indiferent care ar fi natura litigiului, iar culpa procesuală există și în situațiile în care cererea a fost anulată ori s-a perimat.
Aplicarea corectă a prevederilor art. 274 C. proc. civ. presupune, însă, ca pe lângă condiția existenței culpei procesuale, să existe daună constând în cheltuielile efectuate în legătură cu procesul, iar răspunderea părții care a căzut în pretenții există numai în limita cheltuielilor ocazionate de desfășurarea procesului, efectiv făcute în proces.
Or, în cauză, fiind nesocotită susținerea apelantei că "se ridică un semn de întrebare cu privire la legalitatea solicitării", deoarece suma cerută de intimata-reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată este aproximativ egală cu valoarea inițială a litigiului, nu s-a stabilit deplin situația de fapt privind întinderea daunei reprezentând cheltuielile de judecată ocazionate de desfășurarea proceselor.
Deoarece tribunalul, analizând, în detaliu, elementele răspunderii civile delictuale, a obligat-o pe recurenta-pârâtă la plata sumelor indicate de intimata-reclamantă, fără să arate din ce se compun cheltuielile acordate și care este cuantumul cheltuielilor efectuate în fiecare din cele patru dosare, iar apelanta a contestat faptul că cheltuielile reprezentând transportul cu avionul, cu masa, cazarea, etc. au legătură cu procesul și a susținut că modalitatea de plată a onorariilor de avocat este nelegală și că s-au emis facturi pentru prestații aferente lunilor ulterioare soluționării pricinilor, instanța de apel trebuia să suplimenteze probatoriul, pentru a stabili dacă toate cheltuielile pretinse de intimata-reclamantă au legătură cu activitatea procesuală în cele patru dosare.
îndatorirea instanței de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii și posibilitatea de a ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc, este prevăzută de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
în privința cheltuielilor reprezentând transportul cu avionul, cazarea, costul convorbirilor telefonice, limuzina taxi, masa, se impunea să se stabilească faptul efectuării lor pentru ca intimata să-și asigure apărările în aceste procese, deoarece intimata s-a prezentat în proces numai prin avocat. în majoritatea lor, aceste cheltuieli au fost efectuate în anul 2003, însă în dosarul nr. 91/2003, în anul 2003, a fost fixat un singur termen de judecată, la care intimata (pârâtă în acel proces) nu s-a prezentat nici personal și nici prin avocat.
Pentru onorariile de avocat, din facturile depuse în dosar, rezultă că plățile s-au făcut în baza contractului de asistență juridică nr. 54 din 21 noiembrie 2003, însă în fiecare factură există mențiunea "servicii de asistență, conform contractului nr. 54 din 21 noiembrie 2003, seria 373104, prestate în lunile_".
Aceste facturi atestă efectuarea de plăți pentru serviciile prestate lunar, începând cu luna noiembrie 2003, până în luna decembrie 2004.
în plus, doar în facturile nr. 9645454 din 27 iulie 2004 și nr. 9645455 din 27 iulie 2004 există mențiunea, dosar 91/2003 și respectiv "dosar numirea arbitrului".
în celelalte facturi este trecut doar numărul contractului.
De aceea, raportat la modalitatea de plată "pentru prestații lunare", instanța de apel trebuia să dispună suplimentarea probatoriului, pentru a se stabili dacă prestațiile efectuate în lunile când pricinile care au făcut obiectul celor patru dosare nu au avut fixate termene de judecată au fost ocazionate de desfășurarea proceselor. Pentru stabilirea acestei împrejurări, se putea dispune efectuarea unei expertize, pentru ca expertul, față de conținutul contractului de asistență juridică nr. 54 din 21 noiembrie 2003, care nu este depus la dosar, a actelor adiționale, a facturilor depuse la dosar, a prestațiilor efectuate de avocați în perioada la care se referă aceste facturi și a actelor depuse în dosarele pentru care se cer cheltuieli, să stabilească ce sume s-au plătit efectiv pentru prestațiile efectuate în fiecare dosar și dacă modalitatea de plată este legală, în raport cu dispozițiile invocate de recurentă.
Pentru considerentele expuse, conform art. 312,art. 314 C. proc. civ., a fost admis recursul, a fost casată hotărârea atacată și s-a trimis cauza aceleiași instanțe, spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, se va administra probatoriul necesar pentru stabilirea situației de fapt la care să poată fi aplicate prevederile art. 274 C. proc. civ. și se vor avea în vedere toate mijloacele de apărare invocate de părți.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10106/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 10047/2006. Civil → |
|---|
