ICCJ. Decizia nr. 10250/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la 16 octombrie 2000, reclamanții N.S., N.M. și N.F., au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Consiliul General al Municipiului București, Administrația Fondului Imobiliar și B.I.Ș., obligarea pârâților de a le lăsa în deplină proprietate și posesie apartamentul situat în București, precum și a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 149, având ca obiect spațiul revendicat, încheiat la 21 ianuarie 1997.
în motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin hotărâre irevocabilă (decizia nr. 1184 din 5 aprilie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă) pârâtul Consiliul General al Municipiului București a fost obligat să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul din București, reținându-se că nemișcătorul a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil, întrucât proprietarii N.S., N.M. și N.F., erau exceptați de la naționalizare, potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950.
S-a mai arătat că la 21 ianuarie 1997, pârâta D.A.F.I. a înstrăinat apartamentul către I.Ș.B. în temeiul Legii nr. 112/1995, deși exista litigiu pe rol, referitor la bunul înstrăinat, încălcându-se astfel prevederile art. 1 pct. 1 din H.G. nr. 11/1997.
Investit cu soluționarea litigiului, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 515 din 9 mai 2001, a admis în parte acțiunea și i-a obligat pe pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul, respingând totodată capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 586/A din 20 decembrie 2001, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B.I.Ș. și admițând apelul Consiliului General al Municipiului București, Administrația Fondului Imobiliar, a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul că a respins și capătul de cerere referitor la restituirea prețului imobilului, pe temeiul lipsei calității procesuale pasive.
A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.
Recursul declarat de pârâta B.I.Ș. a fost admis de înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală care, prin decizia nr. 5208 din 21 septembrie 2004 a casat hotărârea dată în apel și a schimbat în parte sentința nr. 515 din 9 mai 2001 a Tribunalului București, secția a II-a civilă, în sensul că a respins și capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, apartamentul nr. 3 din București.
A menținut restul dispozițiilor deciziei Curții de Apel și sentinței tribunalului.
Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut că, în speță, prezumția de bună credință instituită prin dispozițiile art. 1899 alin. (2) C. civ., nu a fost răsturnată de reclamanți.
Astfel, s-a mai arătat, față de împrejurarea că la momentul înstrăinării bunului nu exista litigiu referitor la acesta, se poate reține că pârâta a avut convingerea că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege, spre a-i putea transmite proprietatea.
Ca atare, cum pârâta are calitatea de posesor proprietar al imobilului, acțiunea în revendicare de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., se impunea a fi respinsă.
împotriva acestei ultime hotărâri au formulat cerere de revizuire reclamanții N.S., N.M. și N.F. care, invocând temeiul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., susțin în esență că, după darea hotărârii, au descoperit un înscris din care rezultă că la data înstrăinării imobilului în litigiu, pârâta B.I.Ș. mai deținea în proprietate un alt apartament compus din două camere, situat în str. L., situație în care, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 149 din 21 ianuarie 1997, au fost încălcate prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, potrivit cărora sunt exceptați de la prevederile Legii nr. 112/1995 chiriașii titulari, care au dobândit o locuință proprietate personală.
Ca atare, se mai arată, sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 11 din Legea nr. 112/1995, conform cu care sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare încheiate cu încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Cererea de revizuire se privește ca fondată, urmând a fi admisă, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112 din 25 noiembrie 1995 "pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului", chiriașii titulari ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului.
Corelativ, alin. (6) al aceluiași text, dispune că fac excepție de la prevederile alin. (19 chiriașii titulari sau membrii familiei lor, soț, soție, copii minori, care au dobândit sau înstrăinat o locuință proprietate personală, după 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu.
în speță, din actul prezentat de revizuienți (certificatul de moștenitor nr. 92 din 13 august 2003 eliberat de B.N.P. S.C.D., f.9, dosar 19806/1/2005 al î.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală) rezultă că de pe urma defunctului B.N., decedat la data de 5 noiembrie 1995, a rămas un singur moștenitor, respectiv B.I.Ș., în calitate de fiică, în masa succesorală fiind inclus dreptul de proprietate asupra locuinței din București, apartament A.
Ca atare, rezultă cu pregnanță că la data încheierii actului de vânzare cumpărare, a cărui nulitate absolută s-a cerut a fi constatată prin cererea introductivă, respectiv la 21 ianuarie 1997, pârâta B.I.Ș., nu îndeplinea exigențele legii pentru ca, în calitate de chiriaș, să poată opta în vederea cumpărării apartamentului în litigiu.
împrejurarea că certificatul de moștenitor, invocat de revizuienți ca act nou, a fost emis la o dată ulterioară înstrăinării apartamentului, respectiv la 13 august 2003, este lipsită de relevanță juridică în condițiile în care pârâta, în calitate de fiică a defunctului, a avut beneficiul sezinei, chiar de la data deschiderii succesiunii în această calitate, de moștenitor sezinar, putând intra în posesia moștenirii, fără îndeplinirea vreunei formalități sau dobândirea vreunei aprobări.
Cât privește condițiile pe care trebuie să le îndeplinească înscrisurile doveditoare la care face referire art. 322 pct. 5 teza 1 C. proc. civ., revizuienții au făcut dovada că actul invocat, care exista la data judecății, a fost descoperit după pronunțarea hotărârii judecătorești a cărei retractare s-a solicitat.
Tot astfel, actele atașate cererii de revizuire, atestă împrejurarea că reclamanții, care au făcut repetate demersuri la Direcția Generală a Finanțelor Publice de Impozite și Taxe locale a Sectorului 1, au fost în imposibilitate de a prezenta înscrisul în instanța care a pronunțat hotărârea atacată.
Cât privește caracterul determinant al înscrisului descoperit și invocat în revizuire, acesta nu poate fi contestat în condițiile în care instanța și-a fundamentat soluția pe buna credință a pârâtei la data încheierii contractului, cunoașterea conținutului acestui act, din cuprinsul căruia rezultă că la data înstrăinării imobilului au fost înfrânte dispozițiile art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, fiind cu certitudine aptă de a fi condus la o altă soluție decât cea pronunțată.
Așa fiind, cererea de revizuire a fost admisă cu consecința schimbării în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de pârâta B.I.Ș. împotriva deciziei nr. 586A din 20 decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9993/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 10209/2006. Civil → |
|---|
