ICCJ. Decizia nr. 10268/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 la 10 decembrie 1998, reclamanții C.A.T. și D.A.E. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București.
în motivarea cererii s-a arătat că bunica reclamanților a cumpărat prin act autentic terenul în suprafață de 206,90 mp din București. Pe acest teren a fost edificată o construcție care a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950.
La data de 19 ianuarie 1999 G.M.I. și P.Ș. au formulat cerere de intervenție în interes propriu solicitând să se constate că sunt proprietarii apartamentelor cumpărate, situate în imobil.
în motivarea cererilor de intervenție s-a arătat că prin sentința civilă nr. 4104/1994 Judecătoria sectorului 2 a retrocedat imobilul în litigiu foștilor proprietari. Ca urmare a admiterii recursului în anulare, sentința a fost anulată iar Primarul General al Capitalei a emis decizie privind reintrarea imobilului în proprietatea statului. După data de 17 iunie 1998 imobilul a încetat să mai fie în litigiu iar chiriașii puteau să cumpere apartamentele în baza Legii nr. 112/1995.
Față de valoarea obiectului litigiului judecata a fost declinată în favoarea Tribunalului București.
La 28 noiembrie 2000 reclamanții și-au completat acțiunea solicitând, în contradictoriu cu pârâții, să se constate că trecerea în proprietatea statului s-a făcut fără titlu.
Prin sentința civilă nr. 73 A din 30 ianuarie 2001 Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, a respins cererea principală și a admis cererea de intervenție, constatând titlul valabil al acestora.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că autorii reclamanților s-ar putea încadra în art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 92/1950, din anexă rezultând că li s-au naționalizat șase apartamente.
Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 40 A din 29 ianuarie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.
împotriva acestei decizii reclamanții au declarat recurs pe care Curtea Supremă de Justiție l-a admis prin decizia civilă nr. 4280 din 28 octombrie 2003. Au fost casate ambele hotărâri și cauza a fost trimisă spre rejudecare la același tribunal.
în considerentele deciziei sale, instanța supremă a arătat că în cauză nu s-a făcut o identificare corectă a imobilului revendicat iar instanța de apel nu a răspuns criticii reclamanților referitoare la faptul că nu există identitate între persoana menționată ca proprietar în listele anexă la decret și adevăratul proprietar la data naționalizării.
Reclamanții înțeles să invoce frauda la lege cu ocazia încheierii de către intervenienți a contractelor de vânzare-cumpărare. Așa fiind, în rejudecare, instanța de trimitere urmează a analiza dacă susținerile intervenienților din întâmpinare, în sensul că s-ar fi dispus de către Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 acordarea de despăgubiri către reclamanți, au suport real și dacă hotărârea de acordare a acestor despăgubiri a rămas irevocabilă sau dacă cererea reclamanților nu a fost soluționată.
Cu ocazia rejudecării instanța de trimitere urma să pună în discuție și împrejurarea că G.M.I. și P.Ș. au solicitat să se constate calitatea lor de proprietari exclusivi deși în contractele de vânzare-cumpărare figurează și alte persoane.
în fond după casare, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 34 din 18 ianuarie 2005 prin care a admis în parte acțiunea și a obligat Consiliul General al Municipiului București să le lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, mai puțin suprafețele ce formează obiectul contractelor de vânzare-cumpărare N 2472 din 22 iulie 1998 și N 2515 din 6 august 1998. Au fost respinse cererile de intervenție în interes propriu ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că măsura naționalizării a fost abuzivă, astfel încât pârâtul a fost obligat la restituirea acestuia, cu excepția apartamentelor vândute, care nu se mai află în posesia pârâtului Consiliul General al Municipiului București.
Intervenienții nu au fost de bună-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare după ce, în urma recursului în anulare s-a desființat sentința care retroceda foștilor proprietari imobilul.
în plus, reclamanții au formulat cerere de restituire în natură a imobilului la data când intervenienții au cumpărat. Ca atare, nu se poate reține buna lor credință, chiar dacă nu exista un litigiu la acea dată sau intervenienții nu fuseseră notificați să nu cumpere apartamentele pe care le ocupau în calitate de chiriași.
Apelurile declarate de reclamanți, pârât și de intervenienți împotriva acestei sentințe au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 759 A din 30 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.
în considerentele hotărârii sale instanța de apel a arătat că reclamanții au introdus acțiunea numai în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, iar la data formulării acesteia apartamentele cumpărate de intervenienți nu se mai aflau în posesia pârâtului. Pe parcursul procesului reclamanții nu au formulat nici un capăt de cerere prin care să revendice locuințele în discuție de la cei care le-au cumpărat sau să solicite constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.
Nu există autoritate de lucru judecat decurgând din hotărârea pronunțată în anul 1994 asupra acțiunii în revendicare, pentru că această hotărâre a fost desființată prin admiterea recursului în anulare iar judecătorul nu s-a pronunțat asupra fondului pretențiilor deduse judecății.
Autorii reclamanților erau pensionari și se încadrau în prevederile art. II din decret.
Contractele de vânzare-cumpărare ale intervenienților au fost încheiate cu încălcarea unor dispoziții legale esențiale în vigoare la data întocmirii lor. Apartamentele erau părți componente ale unui imobil preluat de stat fără titlu și ca atare nu puteau fi vândute conform Legii nr. 112/1995.
La data încheierii contractelor nu fusese rezolvată cererea reclamanților de a li se restitui în natură întregul imobil, cerere formulată în temeiul Legii nr. 112/1995.
Decizia instanței de apel a fost recurată atât de reclamanți cât și de intervenienți.
Recursul reclamanților, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează, în esență, următoarele aspecte:
Niciuna dintre instanțele de fond nu a luat în considerare cererile reclamanților depuse la termenele din 19 octombrie 2004, 11 ianuarie 2005 și 18 ianuarie 2005 prin care au solicitat anularea actelor de vânzare-cumpărare pentru fraudă la lege. De asemenea, instanța de apel nu a ținut cont de cererea depusă la termenul din 24 noiembrie 2005.
Intervenienții au criticat hotărârea pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând următoarele aspecte:
Instanța de apel a reținut în mod greșit că în cauză sunt aplicabile prevederile art. II din decretul nr. 92/1950. în spiritul Decretului nr. 92/1950 prevalează și sunt aplicabile dispozițiile art. I pct. 2 din decret.
Din actele depuse la dosar rezultă că foștii proprietari exploatau locuințele din imobilul situat în sector 2.
Soluția de respingere a cererii de intervenție este nelegală întrucât valabilitatea și legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intervenienți trebuie analizată în raport de cadrul normativ existent la data încheierii lor.
înstrăinările efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu deplina respectare a condițiilor legii până la apariția Legii nr. 10/2001 au beneficiul deplin al protecției acesteia. Or, actele de vânzare-cumpărare ale intervenienților au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Nelegal a reținut instanța de apel că intervenienții nu au fost de bună credință la momentul cumpărării apartamentelor pe care le dețineau în calitate de chiriași. Intervenienții au acționat cu bună credință, cunoscând că statul este proprietar și că, potrivit Legii nr. 112/1995, pot cumpăra apartamentele pe care le ocupau.
La data încheierii contactelor de vânzare-cumpărare nu exista nici un litigiu cu privire la acest imobil și nici o hotărâre care să stabilească nevalabilitatea titlului statului. Anterior întocmirii actelor de vânzare-cumpărare intervenienții nu au fost notificați de către reclamanți în sensul de a nu cumpăra apartamentele pe care le dețineau. împrejurarea că reclamanții făcuseră la organele administrative o cerere de restituire în natură a imobilului nu constituie o interdicție de vânzare.
Prin întâmpinări, reclamanții și intervenienții au solicitat respingerea recursului adversarului.
Analizând hotărârea instanței de apel, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs și în raport de dovezile administrate înaintea instanțelor de fond, înalta Curte a reținut următoarele:
1. Recursul reclamanților este întemeiat.
Prin cererea înregistrată la 28 noiembrie 2000 reclamanții și-au completat acțiunea introductivă de instanță solicitând, "în contradictoriu cu pârâții din această cauză" să se constate că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, reclamanții revendicând acest imobil.
La data când a fost depusă cererea completatoare fuseseră formulate deja cererile de intervenție. De vreme ce inițial fusese chemat în judecată un singur pârât, instanțele trebuiau să aprecieze că expresia "pârâții" din cererea completatoare îi viza pe intervenienți, scopul urmărit fiind revendicarea întregului imobil.
Din acest punct de vedere, aprecierea instanței de apel în sensul că nu a dispus și restituirea celor două apartamente întrucât reclamanții nu au formulat nici un capăt de cerere prin care să revendice locuințele de la cei ce le cumpăraseră, este eronată, fiind consecința eludării cererii completatoare.
Ca atare, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul reclamanților va fi admis și hotărârea instanței de apel va fi casată în partea privitoare la apelul reclamanților.
în raport de dispozițiile art. 297 C. proc. civ. sentința va fi desființată în parte și cauza va fi trimisă la același tribunal spre rejudecarea cererii având ca obiect revendicarea apartamentelor înstrăinate în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare N 2472/1998 și N 2515/1998.
Reclamanții nu au învestit însă instanțele, în condițiile impuse de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., cu cereri de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare ale intervenienților. Faptul că în notele scrise depuse după închiderea dezbaterilor în primă instanță au invocat, ca argument suplimentar pentru temeinicia acțiunii lor, nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, nu era de natură să oblige instanțele să analizeze o asemenea cerere. Drept urmare, pentru a obține analizarea valabilității contractelor de vânzare-cumpărare, reclamanții trebuie să formuleze o cerere separată, pe cale principală;
2. Recursul intervenienților nu este întemeiat.
Conform art. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul acestei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare.
în aceste condiții, susținerea intervenienților în sensul că autorii reclamanților ar fi fost exploatatori de locuințe pentru că și-au rezervat pentru uzul personal o locuință iar cele situate la etajul 1, 2 și mansardă au fost închiriate, nu este de acceptat.
Instanțele de fond au reținut în mod corect faptul că naționalizarea s-a făcut chiar cu încălcarea prevederilor art. II din decret, autorii reclamanților fiind pensionari.
Nu este întemeiată nici critica privitoare la nereținerea bunei credințe a intervenienților la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.
Astfel, așa cum au arătat chiar prin motivele de recurs, la data cumpărării chiriașii cunoșteau că imobilul mai fusese revendicat, că acțiunea fusese admisă dar că, ulterior, fusese admis recursul în anulare prin care sentința a fost desființată.
Motivul admiterii recursului în anulare l-a constituit necompetența instanțelor judecătorești de a se pronunța asupra acțiunii în revendicare, până la apariția unei legi speciale de reparație.
Mai mult, la data încheierii contractelor la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 se afla cererea prin care reclamanții solicitaseră restituirea în natură a întregului imobil.
Aceste aspecte sunt de natură să fi format convingerea chiriașilor că foștii proprietari sunt interesați de redobândirea în natură a imobilului, demersurile întreprinse fiind în acest scop.
Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul intervenienților a fost respins ca nefondat.
Ca atare, au fost păstrate dispozițiile deciziei și sentinței în partea privitoare la soluția dată apelului pârâtului și intervenienților, respectiv la soluția dată de prima instanță cererilor de intervenție.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9997/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9993/2006. Civil → |
|---|
