ICCJ. Decizia nr. 1159/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1159
Dosar nr. 116/118/2006
Şedinţa publică din 6 februarie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 1556 din 24 septembrie 2007 a Tribunalului Constanta, secţia civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul F.H., prin mandatar C.E.H., în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Medgidia, s-a anulat în parte dispoziţia nr. 2239 din 17 august 2006 emisă de acesta, a fost obligat pârâtul la restituirea în natură a terenului liber, respectiv suprafaţa de 27.217 mp, identificată în limitele notaţiilor date de pct. A-B-C-D-E-F-G-L, având vecinătăţile indicate în dispozitivul hotărârii, conform loturilor stabilite prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expertul B.E. şi planurilor de situaţie anexate.
S-a respins capătul de cerere privind restituirea terenului în suprafaţă de 4.100 mp din Medgidia, judeţul Constanţa.
A fost menţinută propunerea stabilită prin dispoziţia contestată privind acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent valoric al imobilului reprezentând construcţia demolată şi suprafaţa de teren ce nu poate fi restituită în natură; fără cheltuieli de judecată.
În pronunţarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că, prin dispoziţia nr. 2239 din 17 august 2006, emisă de Primarul municipiului Medgidia, s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în municipiul Medgidia, compus din suprafaţa de teren de 3000 mp şi construcţie, ce a fost ulterior demolată, solicitat prin notificarea nr. 377 din 13 august 2001, cu consecinţa înaintării dosarului către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Acordarea Despăgubirilor.
S-a reţinut, în cuprinsul dispoziţiei contestate, că imobilul nu poate fi restituit în natură deoarece, în prezent, este afectat de construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamantul a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită de pe urma autorului său, C.J.H., la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001, fiind vorba despre un imobil preluat în mod abuziv în proprietatea statului, fără titlu valabil.
Prin raportul de expertiză tehnică imobiliară a fost identificat imobilul ce a aparţinut autorului reclamantului, rezultând că acesta poate fi restituit în parte, pentru suprafaţa de teren liberă de construcţii, de 27.217 mp, identificată conform celor menţionate în dispozitivul hotărârii.
S-a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte suprafaţa de 4100 mp, aceasta se află în administrarea SC C.C. SA Tulcea, astfel încât nu poate fi obligat Primarul municipiului Medgidia la restituirea în natură.
A fost menţinută propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru construcţia demolată şi suprafaţa de teren ce nu poate fi restituită în natură.
Împotriva acestei sentinţe civile au declarat apel reclamantul şi pârâtul Primarul municipiului Medgidia.
Reclamantul a criticat hotărârea în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere privind restituirea terenului în suprafaţă de 4.100 mp, situat în str. P. nr. 23. Pârâtul Primarul municipiului Medgidia a susţinut că sentinţa este netemeinică şi nelegală, dispoziţia nr. 2239 din 17 august 2006 fiind emisă în mod corect.
Astfel, din actele depuse la dosar pentru soluţionarea notificării nu se putea stabili suprafaţa de teren, nu erau identificate construcţiile demolate, neexistând documente care să ateste deţinerea proprietăţii ori a calităţii de moştenitor, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 23 lit. e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Se impune suspendarea soluţionării cauzei până la definitivarea corespondenţei purtate cu Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor privind depunerea actelor care să ateste dreptul de proprietate.
La expertiza efectuată în cauză, în cadrul căreia s-a identificat terenul restituit în natură, s-au avut în vedere acte din anul 1910, respectiv 1915, expertul neţinând seama însă de prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, există la dosar înscrisuri din care rezultă posibilitatea înstrăinării, în decursul timpului, a imobilului, de exemplu, actul de vânzare din anul 1924.
Expertiza a luat, în mod greşit, în calcul suprafaţa de 30.348,80 mp, expertul confundând str. I. cu str. P.
În mod eronat, instanţa s-a pronunţat cu privire la restituirea suprafeţei de 27.217 mp, însuşindu-şi mai mult decât trebuia concluziile expertului şi neţinând seama de situaţia juridică a imobilului.
Apelantul invocă şi dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pe care instanţa trebuia să le aibă în vedere.
Prin Decizia civilă nr. 114/C din 19 mai 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, s-a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile sus-menţionate, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost obligat Primarul municipiului Medgidia să înainteze documentaţia necesară pentru suprafaţa de 4.100 mp la SC C.C. SA Tulcea, pentru a se emite decizie sau dispoziţie motivată, conform art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În pronunţarea acestei decizii, instanţa a reţinut că, în cauză, reclamantul a formulat apel, care este nefondat.
Astfel, în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001, reclamantul a notificat, prin intermediul B.EJ. S.N., pe Primarul municipiului Medgidia, solicitând restituirea în natură a suprafeţei de teren de 35.500 mp, compusă din 30.000 mp grădină de zarzavat, situată peste calea ferată la sud, paralel cu şos. P. la est şi baltă la vest; suprafaţa de 3000 mp aferentă casei de locuit şi terenul din jurul acesteia; 2500 mp pe str. A. la sud.
Conform art. 23 din Legea nr. 10/2001, Primarul municipiului Medgidia a emis dispoziţia contestată, prin care a propus acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul solicitat, compus din casă şi teren, ce nu poate fi restituit în natură, întrucât construcţia a fost demolată şi terenul este ocupat de Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Imobilul a fost preluat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950.
În raport de actele depuse la dosar şi conform dispoziţiilor art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 10/2001, reclamantul a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat abuziv.
În urma expertizei efectuate la instanţa de fond, a fost identificat imobilul în litigiu, respectiv suprafaţa de 27.217 mp liberă de construcţii şi suprafaţa de 4100 mp, aflată în administrarea SC C. SA Tulcea.
Soluţionând contestaţia, în mod corect, instanţa de fond a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 27.217 mp, identificată conform schiţei anexă la raportul de expertiză întocmit de expert B.E., cu menţinerea propunerii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul reprezentând construcţia demolată şi suprafaţa de teren ce nu poate fi restituită în natură.
Suprafaţa de teren de 4.100 mp se află în prezent în proprietate SC C.C. SA, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, fiind ocupată de construcţii.
Faţă de dispoziţiile art. 21 alin. (4) din legea specială, notificarea cu privire la acest teren a fost adresată greşit Primarului municipiului Medgidia, care nu are calitatea de unitate deţinătoare, această calitate aparţinând SC C.C. SA.
Ca atare, pârâtul urmează să fie obligat a înainta documentaţia necesară pentru suprafaţa respectivă, către această societate, pentru a emite decizie sau dispoziţie motivată privind acordarea măsurilor reparatorii, în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Medgidia, înregistrat la 25 iulie 2008, motivele căii de atac fiind depuse la 24 decembrie 2008.
În motivarea căii de atac, recurentul a criticat hotărârea în temeiul art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.
În susţinerea primului motiv de recurs, pârâtul a arătat că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra apelului promovat de Primarul municipiului Medgidia, fiind încălcate principiul disponibilităţii procesuale şi obligaţia instanţei de a se pronunţa în limitele pretenţiilor deduse judecăţii.
Pe prima pagină a deciziei se face vorbire despre examinarea apelurilor civile declarate de părţi, iar în motivare şi dispozitiv, Curtea se pronunţă doar cu privire la apelul reclamantului.
Din perspectiva art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că motivarea hotărârii este o condiţie indispensabilă a acestui act procedural, iar nemotivarea constituie un motiv de casare.
Astfel, instanţa a reţinut o situaţie de fapt care nu corespunde realităţii, însuşindu-şi concluziile expertului şi ale primei instanţe, fără motivarea prealabilă a acestora, dispunând restituirea în natură a terenului, fără să ţină seama de situaţia juridică a bunului.
Recurentul invocă şi dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Mai susţine că modalitatea de reparaţie s-a dispus în lipsa actului de preluare, iar înscrisurile de care s-a folosit expertul, în întocmirea raportului de expertiză, nu constituie documente justificative conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Mai mult, nu există documente din care să rezulte cu claritate dreptul de proprietate asupra terenului solicitat, cu limitele de hotar şi suprafeţele individualizate. Expertul a luat în considerare suprafaţa de 30.348,80 mp, deşi, din actele depuse la dosar, nu rezultă această suprafaţă.
În plus, a existat posibilitatea înstrăinării în timp a terenului, sens în care se invocă un act de vânzare-cumpărare din anul 1942.
Deşi legal citat cu menţiunea de a depune întâmpinare, în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., intimatul reclamant nu a depus acest act procedural şi nu s-a prezentat în instanţă, pentru a formula apărări orale faţă de susţinerile recurentului.
În ceea ce priveşte motivele de recurs, Înalta Curte constată că acestea sunt trimise prin poştă, fiind depuse la oficiul poştal la data de 23 decembrie 2008, după cum rezultă din ştampila aplicată pe plicul aflat la fila 22 dosar, hotărârea recurată fiind comunicată la 17 iulie 2008 (dovada de comunicare de la fila 75 dosar apel). Ca atare, conform art. 303 alin. (1) cu referire la art. 301 C. proc. civ., termenul de motivare a recursului s-a împlinit la 4 august 2008, calculat potrivit art. 101 alin. (1) şi (5) din acelaşi cod, motivele de recurs fiind depuse cu depăşirea acestui termen.
Cu toate acestea, criticile care se încadrează în motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vor fi examinate de prezenta instanţă deoarece au caracter de ordine publică, în absenţa unei motivări corespunzătoare, neputându-se proceda la exercitarea unui control judiciar corespunzător.
Astfel, recurentul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., arătând, în esenţă, că, deşi în partea introductivă a deciziei, se face referire la analizarea ambelor apeluri declarate în cauză, dispozitivul şi motivarea se referă doar la apelul reclamantului, Curtea însuşindu-şi argumentarea expertului şi a instanţei de fond, fără prezentarea propriilor considerente în legătură cu cele reţinute.
Susţinerile recurentului sunt întemeiate.
Astfel, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au fundamentat convingerea instanţei în pronunţarea soluţiei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat apărările părţilor.
Art. 304 pct. 7 din cod sancţionează lipsa motivării sau argumentarea incompletă ori contradictorie a hotărârii, acestea reprezentând un motiv de ordine publică tocmai deoarece, în absenţa expunerii unor argumente convingătoare şi de natură a explica fără dubiu soluţia adoptată de instanţă în dispozitiv, nu se pot cunoaşte considerentele pentru care s-a pronunţat Decizia respectivă şi nu se pot verifica legalitatea şi temeinicia hotărârii, din perspectiva criticilor formulate de recurent.
Textul legal sus-menţionat consacră mai multe ipoteze ale nemotivării hotărârii, şi anume atât cea în care lipseşte total motivarea actului procedural, cât şi ipoteza în care Decizia recurată cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
În speţă, există contradicţie între considerentele deciziei, pe de-o parte, între considerente şi dispozitiv pe de altă parte, în plus, instanţa de apel preluând parte dintre considerentele sentinţei, fără să răspundă criticilor formulate împotriva hotărârii primei instanţe.
După cum a arătat şi recurentul, în partea de început a deciziei recurate, Curtea menţionează că „s-au luat în examinare apelurile declarate", pentru ca, în dispozitiv, să se pronunţate doar cu privire la apelul reclamantul, pe care îl admite.
De asemenea, în cadrul considerentelor, face referire doar la apelul exercitat de reclamant, pe care îl consideră ca fiind nefondat (pagina 3 din decizie, paragraful 7), pentru ca, ulterior, să motiveze în sensul admiterii, soluţie pronunţată şi prin dispozitivul hotărârii. Aceasta reprezintă o contradicţie atât între considerente, respectiv între concluzia netemeiniciei apelului declarat de reclamant şi motivele care conduc la admiterea căii de atac exercitate de această parte, cât şi între considerentul privind caracterul nefondat al apelului şi admiterea sa, prin dispozitiv.
Pe de altă parte, deşi a fost sesizată şi cu apelul declarat de pârât, omite să se pronunţe asupra acestuia în dispozitivul deciziei, dar menţionează că, în mod corect, instanţa a dispus restituirea suprafeţei de 27.217 mp teren, identificată potrivit schiţei anexă la raportul de expertiză întocmit de expert B.E., cu menţinerea propunerii de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru construcţia demolată şi terenul imposibil de restituit în natură. Or, critica privind greşita restituire în natură a acestei suprafeţe de teren se regăseşte doar în apelul pârâtului, criticile din apelul reclamantului vizând exclusiv suprafaţa de 4100 mp, pentru care prima instanţă a respins modalitatea de reparaţie solicitată de reclamant.
De asemenea, în ceea ce priveşte această concluzie, Curtea de Apel se limitează să o preia ca atare din hotărârea atacată, fără să prezinte propriile consideraţii asupra situaţiei de fapt, prin raportare la probele administrate, şi nici argumentele de drept care au condus-o la menţinerea soluţiei Tribunalului, privind restituirea în natură a terenului de 27.217 mp.
Totodată, astfel cum s-a arătat deja, deşi învestită cu apelul declarat de pârât, în dispozitivul hotărârii nu se regăseşte soluţia acestei căi de atac, iar considerentele deciziei recurate prezintă doar concluzia menţionată mai sus în legătură cu una dintre criticile apelantului pârât.
În consecinţă, Curtea a încălcat şi obligaţia de a se pronunţa în limitele învestirii, nerespectând unul dintre principiile fundamentale care guvernează procesul civil, şi anume cel al disponibilităţii, Decizia fiind pronunţată, astfel, şi cu ignorarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Pe de altă parte, considerentele deciziei recurate prezintă mai mult o expunere a situaţiei de fapt, fără ca argumentele Curţii să-şi găsească un corespondent în probele administrate şi fără să răspundă la criticile pârâtului privind nejustificarea de către reclamant a suprafeţei de 30.348,80 mp, avută în vedere de expert, confuzia comisă de acesta privind identitatea între str. P. şi str. I., precum şi actele din care rezultă că anumite suprafeţe de teren este posibil să fi fost înstrăinate. De altfel, aceste critici nici nu au putut fi analizate din moment ce instanţa nu s-a pronunţat asupra apelului pârâtului, menţionând doar că soluţia primei instanţe este corectă în ceea ce priveşte restituirea suprafeţei de 27.217 mp.
De asemenea, considerentele deciziei recurate sunt contradictorii şi pentru motivul că instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţe privind păstrarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru terenul imposibil de restituit în natură şi construcţia demolată şi, totodată, în urma admiterii apelului declarat de reclamant, a schimbat soluţia aceleiaşi instanţe în legătură cu măsurile reparatorii în echivalent, considerând că, pentru suprafaţa de 4100 mp, notificarea nu putea fi soluţionată de pârât, ci de către unitatea deţinătoare a terenului. Or, în privinţa acestei suprafeţe de teren, de 4100 mp, prima instanţă, respingând cererea de restituire în natură, a menţinut propunerea stabilită prin dispoziţia contestată, de acordare a reparaţiei prin echivalent. De altfel, şi între dispoziţia Tribunalului privind menţinerea măsurilor reparatorii prin echivalent propuse prin dispoziţia Primarului şi înseşi această propunere există contradicţie deoarece se referă la suprafeţe diferite, 4100 mp, conform hotărârii instanţei, 3000 mp, potrivit dispoziţiei nr. 2239/2006, aspect care trebuia lămurit de Curtea de Apel, care, prin dispozitivul deciziei recurate, s-a limitat doar să menţioneze că „menţine restul dispoziţiilor sentinţei de fond".
În ceea ce priveşte situaţia de fapt, astfel cum a susţinut şi recurentul, aceasta nu este pe deplin stabilită, Decizia recurată nerăspunzând argumentat cererilor şi apărărilor formulate, ceea ce constituie o insuficientă motivare a deciziei.
Astfel, Curtea face vorbire despre solicitarea reclamantului, prin intermediul B.E.J. S.N., de a se dispune restituirea în natură a suprafeţei de 35.500 mp teren, o parte aferent casei de locuit, fără să precizeze de unde rezultă această suprafaţă şi ce probe justifică întinderea ei.
Din conţinutul deciziei nu rezultă nici pentru ce teren s-a menţinut dispoziţia primei instanţe privind reparaţia prin echivalent, în sensul identificării imobilului prin laturi şi vecinătăţi, indicării adresei de situare, mărimea suprafeţei de teren respective şi argumentele pentru care nu poate fi restituit în natură.
Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că reclamantul a formulat mai multe notificări, una dintre acestea vizând imobilul din str. P. nr. 23, înregistrată sub nr. 16921 din 3 august 2001 şi completată în anul 2006, după cum se menţionează în referatul de fundamentare a dispoziţiei atacate în prezenta cauză şi pentru care s-a format dosarul nr. 184, pe rolul Primăriei Medgidia, iar cealaltă privind imobilul din str. A. nr. 14-16, constituind obiectul dosarului nr. 185, pe rolul aceleiaşi instituţii, după cum rezultă chiar din conţinutul cererii introductive de instanţă.
Dispoziţia nr. 2239 din 17 august 2006 a vizat imobilul din str. P., nr. 23, iar nu şi pe cel din str. A., reclamantul solicitând totodată, prin contestaţia declarată împotriva dispoziţiei menţionate, că ar fi oportună soluţionarea contestaţiei împotriva acestei dispoziţii cu cea formulată în dosarul nr. 185.
Din dosarul instanţei de apel nu rezultă cu claritate dacă au fost avute în vedere ambele imobile din moment ce, la prezentarea situaţiei de fapt, în descrierea compunerii imobilului pentru care s-a formulat notificare, în suprafaţă totală de 35.500 mp, este cuprinsă şi o suprafaţă de 2500 mp situată pe str. A., la sud.
În concluzie, Înalta Curte constată că Decizia recurată nu conţine motivele soluţiei pronunţate, în ceea ce priveşte anumite aspecte, prezentate deja, şi, pe de altă parte, cuprinde motive contradictorii, atât unele faţă de altele, cât şi faţă de soluţia din dispozitiv, în care s-a omis a se rezolva apelul declarat de pârât.
Această modalitate de argumentare a rezolvării cauzei cu care a fost învestită instanţa de apel, inclusiv încălcarea obligaţiei de a se pronunţa asupra tuturor căilor de atac cu care a fost sesizată, reprezintă, în final, o necercetare a fondului litigiului şi împiedică exercitarea unui control judiciar real şi corespunzător asupra legalităţii hotărârii recurate.
Ca atare, în baza art. 312 alin. (1)-(3) şi (5) cu referire la art. 304 pct. 7 şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârât, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, care urmează a se pronunţa pe ambele apeluri cu care a fost sesizată şi a motiva Decizia în raport de toate susţinerile şi apărările părţilor, faţă şi de probele administrate.
Soluţia de casare vizează hotărârea privită în întregul său, iar rejudecarea se va efectua şi în privinţa apelului declarat de reclamant deoarece, deşi acesta nu a exercitat recurs, cele două căi de atac privesc acelaşi imobil, pentru care pârâtul a contestat suprafaţa totală avută în vedere de instanţe, respectiv de 30.348,80 mp, în accepţiunea primei instanţei, de 35.500 mp, conform deciziei Curţii de Apel, din care face parte şi suprafaţa de teren de 4100 mp, în legătură cu care reclamantul a formulat apel. În consecinţă, chiar dacă susţinerile celor doi apelanţi nu au acelaşi conţinut, vizează în parte, aceeaşi suprafaţă de teren, de 4100 mp, apelurile având o legătură indisolubilă, care implică soluţionarea lor concomitentă.
În concluzie, în urma judecării celor două apeluri, Curtea urmează a stabili în mod clar, în limitele învestirii primei instanţe şi în raport de criticile formulate de apelanţi în legătură cu acest aspect, obiectul notificării asupra căruia se pronunţă în litigiul de faţă, şi anume imobilul din str. P. sau şi cel din str. A., suprafaţa de teren totală, forma de reparaţie cuvenită reclamantului şi individualizarea suprafeţei pentru care se acordă reparaţia (această reparaţie incluzând totodată şi construcţia demolată), precum şi indicarea suprafeţei de teren deţinută de o altă persoană decât pârâtul şi care ar atrage, în limitele legii, o altă soluţie decât cea a primei instanţe. Din această perspectivă, instanţa de apel va aprecia cu privire la concludenta raportului de expertiză sub acest aspect, care, iniţial, referindu-se la acelaşi teren în suprafaţă de 30.348,80 mp, face referire în cuprinsul expertizei, la o suprafaţă de 3132 mp din acest teren, ocupată de SC C.C. SA, pentru ca, în concluzii, să indice o suprafaţă de 4100 mp, aparţinând aceluiaşi imobil şi fiind ocupată de societatea comercială respectivă, păstrând însă suprafaţa care poate fi restituită în natură din suprafaţa totală, şi anume 27.217 mp.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Medgidia împotriva deciziei civile nr. 114/C din 19 mai 2008 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 13/2006. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8076/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
