ICCJ. Decizia nr. 123/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 123.
Dosar nr. 25119/1/200.
Şedinţa publică din 3 februarie 2006
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
M.M.D. şi M.O. au solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 şi în contradictoriu cu Primăria Drăgăneşti Vlaşca, Prefectura judeţului Teleorman, Staţiunea de Cercetări Agricole Drăgăneşti Vlaşca şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, acordarea despăgubirilor aferente imobilului preluat de stat, de la autoarea acestora M.P. în temeiul Decretelor nr. 83/1949 şi 111/1949.
În motivarea acţiunii petiţionarele au precizat că la data de 2 iulie 2001, M.A. unicul succesor al defunctei M.P. a notificat Prefectura judeţului Teleorman şi Staţiunea de Cercetări Agricole în vederea acordării despăgubirilor în echivalent bănesc pentru aceste imobile iar Prefectura Teleorman a transmis notificarea spre analiză şi soluţionare Primăriei Drăgăneşti Vlaşca fără ca aceasta să dea vreo rezolvare notificării.
Tribunalul Teleorman, prin sentinţa civilă 832 din 15 noiembrie 2004 a respins ca prematură cererea petiţionarelor M.M.D. şi M.O. reţinând că persoana juridică deţinătoare nu s-a pronunţat prin decizie motivată asupra notificării şi că în măsura în care aceasta refuză să emită Decizia sau dispoziţia motivată, petiţionarele au calea plângerii în temeiul Legii 29/1990.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia 513 din 25 martie 2005 a respins ca nefondat apelul petiţionarelor, reţinând că procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nefiind finalizată printr-o decizie sau dispoziţie motivată, în temeiul art. 109 C. proc. civ. instanţa nu poate fi sesizată în mod direct şi că persoana îndreptăţită dispune de calea unei acţiuni întemeiată pe dispoziţiunile dreptului civil care reglementează obligaţia de „a face", pentru a constrânge unitatea deţinătoare să soluţioneze notificarea.
În recursul declarat împotriva deciziei civile 513 din 25 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, M.M.D. şi M.O. susţin că posibilitatea contestării dispoziţiei unităţii deţinătoare de soluţionare a notificării nu poate obstrucţiona accesul la justiţie atunci când nu s-a respins notificării, intenţia legiuitorului de simplificare a procedurii de restituire sau de acordare a despăgubirilor de rezolvare pe cale amiabilă a diferendelor nu trebuie să se transforme în reversul acesteia, deoarece un alt proces pentru obligarea unităţii deţinătoare la soluţionarea notificării încalcă regula soluţionării cauzei într-un timp rezonabil.
Recursul este întemeiat.
Corect instanţele au reţinut că în temeiul art. 22 din Legea nr. 10/2001, procedura administrativă prealabilă are un caracter obligatoriu şi ca instanţă nu poate fi sesizată prin ignorarea acestei proceduri, deoarece sesizarea instanţei vizează contestarea deciziei sau dispoziţiei unităţii deţinătoare, respectiv actele finale ale procedurii prealabile administrative.
Faptul că art. 25 din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005 prevede în prealabil sesizării instanţei îndeplinirea procedurii prealabile, nu echivalează cu obstrucţionarea accesului la justiţie şi nici cu tergiversarea aplicării măsurilor reparatorii instituite de lege, cu atât mai mult cu cât procedura judiciară în materie nu are caracter obligatoriu, ci subsidiar, atunci când rezolvarea pe cale amiabilă, în cadrul procedurii administrative nu a dat rezultate.
Respingând ca prematură acţiunea petiţionarelor, instanţele au greşit, deoarece la data sesizării instanţei, termenul de 60 zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 era expirat, luând astfel naştere dreptul de a se obţine pe calea constrângerii judiciare soluţionarea notificării de către unitatea deţinătoare.
Nesoluţionarea notificării în termenul de 60 zile nu echivalează nici cu respingerea acesteia şi nici cu refuzul de a-i da curs pentru a se recurge la procedura instituită de Legea 29/1990 la care greşit face trimitere instanţa de fond.
Îndeplinirea obligaţiei de „a face" ce îi revine unităţii deţinătoare, de a se pronunţa asupra notificării, nu trebuie disociată de competenţa generală a tribunalului în materia Legii 10/2001, în cadrul căreia să se dispună ca unitatea deţinătoare să se conformeze exigenţelor legale ce îi revin, de a îndeplini procedura administrativă prealabilă, emiţând Decizia sau dispoziţia motivată, care potrivit art. 26 din lege poate fi constată în instanţă.
Din acest punct de vedere, instanţa de apel a greşit atunci când constatând că Primăria Drăgăneşti Vlaşca a înfrânt art. 25 din lege, a trimis petiţionarele la procedura de drept comun, prevăzută de art. 1073-1075 C. civ., respectiv la judecătorie, pentru a obţine obligarea Primăriei la soluţionarea notificării.
Aşadar, în raport de cele expuse, în temeiul art. 314 C. proc. civ. recursul declarat de cele două petiţionare fiind întemeiat, hotărârile pronunţate în cauză vor fi casate. Pe cale de consecinţă, Primăria Drăgăneşti Vlaşca prin Primarul său, (căreia i-a făcut înaintată notificarea de către Prefectura Teleorman) este ţinută de obligaţia soluţionării notificării.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantele M.M.D. şi M.O. împotriva deciziei civile nr. 513 din 25 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia şi sentinţa civilă nr. 832 din 15 noiembrie 2004 a Tribunalului Teleorman şi obligă Primăria Drăgăneşti Vlaşca să soluţioneze notificarea.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2805/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1127/2006. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
