ICCJ. Decizia nr. 1384/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1384
Dosar nr. 14592/1/2006
Şedinţa publică din 14 februarie 2007
Asupra recursurilor de faţă;
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 427 din 9 decembrie 2005 emisă în baza Legii nr. 10/2001 SC R. Braşov a respins notificarea formulată de M.A. şi H.E., cetăţeni germani, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului din Braşov, înscris în C.F. nr. 23959 Braşov.
Prin aceeaşi decizie, în baza art. 27 alin. (1) şi art. 28 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, pentru diferenţa de teren până la concurenţa suprafeţei de 3096 mp, înscrisă în C.F. Braşov 23958, sub nr. top 2190/1/1/1/1/1/7, 2190/1/1/1/1/1/4, 2190/1/1/1/1/1/3/1 şi 2190/1/1/1/1/1/3/2 care nu se află în administrarea SC R. SRL Braşov, notificarea, însoţită de toate actele doveditoare, s-a trimis spre competentă soluţionare Primăriei municipiului Braşov.
În motivarea deciziei s-a arătat că notificatoarea M.A. (născută H.) şi defunctul H.R. (antecesorul lui H.E.) au făcut cerere de plecare definitivă din ţară, iar prin Decizia nr. 330 din 23 mai 1980 imobilul, construcţie notificat a fost preluat de Statul Român cu plata sumei de 9.446 lei, în părţi egale, către notificatoarea M.A. şi H.R. (antecesorul lui H.E.), preluarea neputând fi considerată abuzivă deoarece foştii proprietari ai imobilului au fost îndestulaţi rezonabil din preţul primit sau ar fi avut vocaţia de a fi îndestulaţi rezonabil dacă înstrăinau acest imobil, construcţie înainte de formalizarea intenţiei de a părăsi definitiv ţara.
La data de 19 mai 2006 reclamantele M.A. şi H.E. au contestat în justiţie Decizia emisă de pârâta SC R. SRL şi au solicitat: anularea actului; constatarea nevalabilităţii titlului statului cu privire la imobilul situat în Braşov, judeţul Braşov, înscris în C.F. 13959 Braşov, compus din casă formată din două camere, dependinţe, curte şi grădină în suprafaţă totală de 3.096 mp; obligarea pârâtei să emită o decizie de restituire în natură a imobilului construcţie şi constituirea unui drept special de folosinţă asupra terenului aflat în administrarea pârâtei; obligarea pârâtei la daune cominatorii pe zi de întârziere, precum şi la cheltuieli de judecată.
La data de 24 februarie 2006 reclamantele au formulat o completare şi precizare de acţiune în sensul că au chemat în judecată, în calitate de pârât, şi pe municipiul Braşov, prin primar.
Tribunalul Braşov, secţia civilă, prin sentinţa nr. 52/S din 31 martie 2006, a admis în parte acţiunea reclamantelor şi a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în Braşov, înscris în C.F. Braşov nr. 23959 sub nr. top 2190/1/1/1/1/1/7, 2190/1/1/1/1/1/4, 2190/1/1/1/1/1/3/1 şi 2190/1/1/1/1/1/3/2, compus din casă, parter cu fundaţii de beton, cu zid de cărămidă şi lemn, acoperită cu ţiglă, constând în două camere, bucătărie, hol, cămară şi în curte magazie şi WC, curte şi grădină în suprafaţă totală de 3096 mp. A fost anulată Decizia nr. 427 din 9 decembrie 2005 emisă de SC R. SRL Braşov care a fost obligată să emită o nouă decizie, în condiţiile reglementate de Legea nr. 10/2001, prin care să soluţioneze notificarea formulată de reclamante pentru restituirea în natură a imobilului.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut şi motivat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, deoarece Decretul nr. 223/1974, în temeiul căruia s-a emis Decizia de preluare, contravenea atât prevederilor Constituţiei din anul 1965 şi dispoziţiilor art. 480-481 C. civ., cât şi tratatelor internaţionale la care România era parte care garantau dreptul de proprietate şi libertatea oricărei persoane de a părăsi orice ţară şi de a-şi alege liber reşedinţa. Ţinând seama de principiul ierarhiei actelor normative, tribunalul a apreciat că în mod greşit s-a statuat prin Decizia contestată că reclamantele nu pot beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 având în vedere forţa juridică superioară a acesteia faţă de HG nr. 498/2003, hotărâre emisă pe baza şi în vederea executării legii.
Deoarece pârâta SC R. SRL Braşov, prin Decizia contestată, a considerat că imobilul nu face obiect de reglementare al Legii nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că instanţa nu poate statua, în mod direct, asupra măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ, pentru că, în caz contrar, s-ar eluda dispoziţiile imperative ale legii care stabilesc în sarcina entităţii învestite cu soluţionarea notificării obligaţia de a stabili aceste măsuri reparatorii, astfel că pârâta a fost obligată să emită o nouă decizie prin care să soluţioneze în fond notificarea reclamantelor.
Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, prin Decizia nr. 186/Ap din 26 septembrie 2006, a admis apelul declarat de reclamante, a schimbat în parte sentinţa tribunalului şi a obligat pe pârâta SC R. SRL Braşov să emită o nouă decizie de restituire în natură a imobilului construcţie situat în Braşov, înscris în C.F. 23959 Braşov sub nr. top 2190/1/1/1/1/1/7, 2190/1/1/1/1/1/4, 2190/1/1/1/1/1/3/1 şi 2190/1/1/1/1/1/3/2 şi de constituire a unui drept special de folosinţă asupra terenului aferent.
Au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei şi au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de pârâţii municipiul Braşov, prin primar şi SC R. SRL Braşov.
Pentru a decide astfel, s-a motivat că instanţa de judecată poate să dispună în mod direct restituirea în natură a imobilului atunci când se contestă nelegalitatea şi netemeinicia dispoziţiei sau a deciziei atacate. Întrucât procedura administrativă, obligatoriu instituită, s-a finalizat, instanţa poate să dispună în mod direct restituirea în natură a imobilului, fără a mai fi necesară reluarea întregii proceduri administrative „prin emiterea unei noi dispoziţii sau decizii".
Împotriva deciziei dată în apel, în termen legal, au declarat recurs pârâţii municipiul Braşov, prin primar şi SC R. SRL Braşov.
În dezvoltarea recursului, pârâtul municipiul Braşov a invocat următoarele critici: imobilul în litigiu a fost preluat în proprietatea statului în baza deciziei nr. 330 din 23 mai 1980 emisă de Comitetul Executiv al fostului Consiliu Popular al judeţului Braşov cu respectarea prevederilor legale în vigoare la acea dată, respectiv Decretul nr. 223/1974; pentru a opera nulitatea absolută a deciziilor administrative reclamantele trebuiau să dovedească faptul că prevederile decretului nu s-au aplicat corect şi că actele administrative s-au emis cu neîndeplinirea unor condiţii de validitate; faptul că Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituţiei României ori normelor de drept internaţional nu are relevanţă în speţă cu privire la caracterul valabil sau nevalabil al titlului statului; greşit ambele instanţe au înlăturat aplicaţiunea Cap. II, art. 1, pct. 1.4. lit. B) din HG nr. 498/1973, deoarece hotărârea de aprobare a Normelor metodologice nu modifică legea, scopul normelor fiind acela de a arăta şi explica cum să se facă o aplicare corectă şi unitară a legii.
În motivarea recursului, pârâta SC R. SRL Braşov a formulat următoarele critici: instanţa nu putea statua asupra măsurilor ce se cuvin reclamantelor în temeiul Legii nr. 10/2001, cu atât mai puţin să dispună restituirea în natură a imobilului, fără a fi necesară reluarea întregii proceduri administrative de emitere a unei noi decizii, deoarece, în caz contrar, s-ar eluda dispoziţiile imperative ale legii, care stabilesc în sarcina unităţii deţinătoare măsurile reparatorii ce se pot acorda; obligând pe recurentă să emită o nouă decizie de restituire în natură a imobilului, instanţa de apel nu a răspuns la apărarea pârâtei, conform căreia, diferenţa de teren de 3096 mp înscris în C.F. Braşov nu se află în administrarea SC R. SRL Braşov, că persoana juridică deţinătoare a terenului este Primăria municipiului Braşov pe care l-a închiriat unor persoane fizice; titlul statului asupra imobilului în litigiu a fost constituit în mod valabil, cu respectarea Decretului nr. 223/1974 şi a legislaţiei atunci în vigoare; greşit au fost înlăturate dispoziţiile Cap. II, art. 1, pct. 1.4., lit. B) din HG nr. 498/2003 deoarece în cazul înstrăinării imobilului, înaintea depunerii cererii de plecare definitivă din ţară urmează a fi considerată o preluare ce nu a fost abuzivă, iar persoanele au fost rezonabil îndestulate cu preţul primit sau aveau vocaţia de a fi îndestulate rezonabil dacă înstrăinau imobilul înainte de formalizarea intenţiei de a părăsi definitiv ţara.
Cu privire la recursurile declarate în cauză, constată următoarele:
Imobilul situat în Braşov, înscris în C.F. nr. 23959 Braşov, compus din construcţii, curte şi grădină în suprafaţă totală de 3096 mp a trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 330 din 23 mai 1980, a Comitetului Executiv al fostului Consiliu Popular al judeţului Braşov, cu plata sumei de 9446 lei, de la numiţii H.R. şi H.A., antecesorii reclamantelor.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea acestuia în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor.
Conform alin. (2) al aceluiaşi articol, bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari, iar în temeiul alin. (3), instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Făcând aplicaţiunea acestor dispoziţii legale, Curtea Supremă de Justiţie, Secţii Unite, prin Decizia în interesul legii nr. V/2000, a statuat că persoanele care consideră că, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, au fost deposedate nelegitim de proprietăţile lor imobiliare, inclusiv în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974, pot cere în justiţie recunoaşterea dreptului lor de proprietate asupra acestor bunuri şi, ca urmare, restituirea lor.
Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituţiei din anul 1965 potrivit căreia dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, iar terenurile şi construcţiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei juste despăgubiri. Acelaşi decret contravenea şi Codului Civil, potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire, precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Pe cale de consecinţă, în mod corect instanţele de fond şi de apel au constatat nevalabilitatea titlului statului, chiar de la data emiterii deciziei administrative, astfel încât se găsesc ca nefondate susţinerile făcute de cei doi recurenţi în sensul că imobilul ar fi fost preluat de stat cu titlu valabil.
Atât prin Decizia contestată, cât şi prin cele două recursuri se invocă faptul că imobilul nu a fost preluat abuziv şi că, în cauză, sunt aplicabile prevederile pct. 1.4. lit. B) alin. ultim din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2003, potrivit cărora, în situaţia în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat locuinţa către stat, „stabilirea conduitei acesteia era atributul său exclusiv, urmând a se considera că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin preţul primit sau având vocaţia de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul respectiv înainte de formalizarea intenţiei de a părăsi definitiv ţara", astfel că, în acest caz, rezolvarea cererii de restituire a imobilului nu se poate realiza decât în sensul respingerii ei.
Nelegalitatea prevederii cuprinse în textul menţionat din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 rezultă din încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1), care definesc noţiunea de imobile preluate abuziv de stat, precum şi a celor înscrise la art. 1 alin. (1) şi (2) , art. 7 alin. (2) şi art. 9 alin. (1) referitoare la restituirea în natură şi prin echivalent.
Legea specială nu defineşte noţiunea de „preluare abuzivă", dar în art. 2 alin. (1) enumeră situaţiile juridice care constituie preluări cu acest caracter, astfel că autoritatea competentă să soluţioneze notificarea reclamantelor trebuie să aprecieze dacă situaţia acestora se încadra într-unul dintre cazurile prevăzute de text.
Dispoziţia din Normele metodologice invocată ca temei pentru respingerea acţiunii reclamantelor ignoră împrejurarea că, în situaţia părăsirii definitive a ţării, autorii reclamantelor, ca toţi cei aflaţi în situaţii similare, erau obligaţi să procedeze la înstrăinarea construcţiilor către stat, în schimbul unor sume pe care tot acesta le stabilea, motiv pentru care ele nu puteau să reprezinte valoarea reală a bunului, mai exact despăgubirea rezonabilă despre care se face vorbire în text.
Premisa textului din Normele metodologice, în sensul că persoana avea vocaţia de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea intenţiei de a părăsi definitiv ţara, este pur teoretică, pentru că, practic, era imposibilă în condiţiile în care, potrivit art. 5 din Decretul nr. 223/1974, actele juridice încheiate în scopul eludării acestui decret erau nule de drept, ceea ce constituia o încălcare a libertăţii contractuale.
Imobilul în litigiu se încadrează în ipoteza descrisă de art. 2 alin. 1 lit. h) din Legea nr. 10/2001, pentru că, chiar dacă autoritatea de stat a emis Decizia administrativă şi a plătit o sumă de bani cu titlu de preţ (în speţă, o sumă cu totul modică), statul a preluat imobilul fără titlu valabil, încălcând regimul constituţional al ocrotirii proprietăţii, prin obligaţia impusă proprietarului de a înstrăina imobilul către stat. De altfel, textul art. 2 alin. (1), lit. h) din lege nu condiţionează caracterul abuziv al preluării de împrejurarea că statul a plătit o sumă de bani în schimbul imobilului şi de valoarea acesteia, astfel că intră în sfera de aplicare a textului şi imobilele pentru care s-a plătit şi o despăgubire ce poate fi apreciată drept rezonabilă.
Conform dispoziţiilor art. 2 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, restituirea imobilelor în temeiul acestei legi poate fi dispusă şi prin hotărâre judecătorească, după parcurgerea procedurii prealabile specifice, nefiind un atribut exclusiv al unităţii deţinătoare, cum se susţine prin recursurile declarate. Decizia de respingere a cererii de restituire în natură poate fi controlată în totalitate de către instanţă, pe calea acţiunii (contestaţiei) prevăzute de Legea nr. 10/2001, instanţa fiind competentă a soluţiona notificarea şi în ceea ce priveşte obligarea la restituirea în natură a imobilului.
În temeiul acestor considerente, recursul declarat de pârâtul municipiul Braşov, ca şi motivele de casare referitoare la posibilitatea instanţei de a lua, direct, măsurile reparatorii prevăzute de lege, la valabilitatea titlului statului asupra imobilului şi la incidenţa în cauză a HG nr.m498/2003 formulate de pârâta SC R. SRL Braşov se găsesc ca nefondate.
Se socoteşte însă întemeiat motivul de casare formulat de pârâta SC R. SRL Braşov referitor la diferenţa de teren, până la concurenţa suprafeţei de 3096 mp, înscris în C.F. nr. 23959 Braşov, sub nr. top 2190/1/1/1/1/1/7, 2190/1/1/1/1/1/4, 2190/1/1/1/1/1/3/1 şi 2190/1/1/1/1/1/3/2, cu privire la care societatea recurentă a susţinut constant în cursul procesului că nu se află în administrarea sa şi, pe cale de consecinţă, cu referire la acest nemişcător nu poate să dispună printr-o decizie dată în temeiul Legii nr. 10/2001.
În adevăr, pârâta a susţinut că potrivit procesului-verbal încheiat la data de 4 iulie 2005 de Serviciul Tehnic al SC R. SRL Braşov această societate administrează doar suprafaţa de 100 mp din terenul aferent construcţiei. Restul suprafeţei, până la concurenţa celor 3096 mp, este deţinut astfel: 1000 mp T.I. cu contract de închiriere nr.97/T/1995; 1000 mp de T.M. cu contract de închiriere nr. 84/T/1995; 900 mp de T.O. cu contract de închiriere, toate aceste contracte încheiate cu Primăria municipiului Braşov. De altfel, această critică a constituit şi motiv de apel, la care instanţa însă nu a răspuns.
În scopul stabilirii depline a situaţiei de fapt cu privire la terenul în suprafaţă de 3096 mp şi pentru determinarea persoanei juridice deţinătoare a acestuia, în temeiul art. 314 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârâta SC R. SRL Braşov şi se va casa în parte Decizia dată de Curtea de Apel Braşov, urmând a se trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor declarate de SC R. SRL Braşov şi de reclamanţi, la aceeaşi instanţă şi numai pentru acest aspect.
Vor fi păstrate dispoziţiile deciziei cu referire la apelul declarat de pârâtul Municipiul Braşov şi va fi respins, ca nefondat, recursul aceluiaşi pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta SC R. SRL Braşov împotriva deciziei nr. 186 Ap din 26 septembrie 2006 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, pe care o casează în parte şi trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor declarate de SC R. SRL Braşov şi de reclamanţi, la aceeaşi instanţă.
Păstrează dispoziţiile deciziei referitoare la apelul declarat de pârâtul municipiul Braşov.
Respinge ca nefondat recursul declarat de municipiul Braşov prin primar împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1757/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9720/2006. Civil → |
|---|
