ICCJ. Decizia nr. 9720/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9720
Dosar nr. 9333/1/200.
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 4 august 2000 reclamanta C.M. a contestat dispoziţia nr. 2125 din 7 iulie 2000 emisă de Primarul Municipiului Constanţa prin care i s-a respins cererea de restituire a terenului în suprafaţă de 337,5 mp din Constanţa.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că soluţia adoptată de pârât este ilegală deoarece este proprietara terenului, afectat parţial de construcţii şi cum nu există posibilitatea de a fi restituit în natură, reclamanta a cerut obligarea pârâtului la atribuirea unui alt teren în schimb.
Investită iniţial cu soluţionarea cauzei, Judecătoria Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 13083 din 16 noiembrie 2000 şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Constanţa pe motiv că „natura litigiului este în contencios-administrativ".
Tribunalul Constanţa, secţia comercială, prin sentinţa nr. 18/CA din 23 ianuarie 2001, apreciind că „cererea reclamantei este formulată în temeiul dispoziţiilor art. 36 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 18/1991" şi-a declinat, la rându-i, competenţa în favoarea Judecătoriei Constanţa şi constatând că s-a ivit conflict negativ de competenţă, a sesizat Curtea de Apel Constanţa pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, prin sentinţa nr. 8 din 13 martie 2001, a stabilit competenţa Judecătoriei Constanţa de a soluţiona cauza cu motivarea că cererea reclamantei vizează prevederile art. 36 alin. (6) din Legea nr. 18/1991.
În rejudecare, la Judecătoria Constanţa, s-au depus anexele la Decretul de expropriere nr. 344 din 5 octombrie 1984 emis de fostul Consiliu de Stat din care rezultă că de la reclamanta C.M. s-a preluat cu acest titlu imobilul din municipiul Constanţa, compus din construcţii şi teren în suprafaţă de 337,50 mp.
La aceeaşi instanţă, prin cererile din 17 mai 2001 (fila 9) şi 14 martie 2002 (fila 41), reclamanta a precizat că demersul adresat justiţiei vizează Legea nr. 33/1994 şi art. 481 C. civ. şi se referă la un imobil ce a format obiectul unui decret de expropriere.
Prin sentinţa civilă nr. 5427 din 14 martie 2002 Judecătoria Constanţa a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei.
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin Decizia nr. 2631 din 24 octombrie 2002, a admis recursul declarat de reclamanta C.M., a casat sentinţa Judecătoriei Constanţa şi a reţinut cauza pentru soluţionare în fond cu motivarea că solicitându-se restituirea unui teren care a fost expropriat, competenţa de soluţionare a cauzei revine, potrivit art. 2 pct. 3 lit. e) C. proc. civ., tribunalului în primă instanţă.
Prin sentinţa nr. 1401 din 28 noiembrie 2003 Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis în parte acţiunea reclamantei C.M. şi a obligat pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa să-i restituie terenul liber în suprafaţă de 337,50 mp situat în Constanţa.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel numai reclamanta C.M.
Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, prin Decizia nr. 1372/c din 7 decembrie 2004, a admis apelul declarat de reclamantă, a anulat sentinţa civilă nr. 1401 din 28 noiembrie 2003 a Tribunalului Constanţa şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut şi motivat că terenul în litigiu este ocupat de Punctul Termic, aferent unui bloc de locuinţe, precum şi cu alei de acces. Pe de altă parte, tribunalul a încălcat principiul disponibilităţii întrucât prin cererile adresate instanţei reclamanta a cerut fie acordarea unui teren echivalent, fie despăgubiri băneşti, iar instanţa a restituit terenul în natură, încălcând, astfel, principiul enunţat.
Prin Decizia nr. 49/c din 28 martie 2006 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei cu motivarea că imobilul expropriat nu este liber, iar scopul exproprierii pentru utilitate publică a fost realizat încă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 33/1994. De asemenea, instanţa de apel a făcut trimitere şi la prevederile art. 11 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei din urmă decizii, în termen legal, a declarat recurs C.M., care a invocat următoarele critici: instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., precum şi principiul disponibilităţii în procesul civil; instanţa de apel a încălcat prevederile art. 296, teza a II-a C. proc. civ. întrucât a creat reclamantei o situaţie mai grea în propria cale de atac; au fost aplicate greşit prevederile art. 33-37 din Legea nr. 33/1994, au fost ignorate probele administrate în cauză şi nu s-a ţinut seama de împrejurarea că recurenta nu a fost despăgubită pentru terenul expropriat.
Recursul este fondat, în sensul considerentelor care succed:
Potrivit art. 296 C. proc. civ., modificat prin art. I pct. 103 din OUG nr. 138/2000, modificat, ulterior, prin art. I pct. 43 din Legea nr. 219/2005 „instanţa de apel poate păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată".
Aplicarea acestui principiu în procesul civil face imposibilă înrăutăţirea situaţiei părţii în propria sa cale de atac. Analizând incidenţa principiului nou reformatio in pejus în procesul civil, se constată că el se aplică în toate acele situaţii în care partea a atacat în mod solitar hotărârea pronunţată. Într-o asemenea situaţie instanţa de control judiciar nu poate pronunţa o soluţie prin care să-i creeze părţii o situaţie mai grea decât cea stabilită prin hotărârea atacată. Altminteri, părţile, adeseori ar fi tentate să renunţe la exerciţiul unui drept procedural fundamental de teamă că li s-ar putea crea o situaţie mai grea în urma propriului lor demers.
O chestiune de interes practic este aceea de a cunoaşte dacă principiul non reformatio in pejus vizează numai soluţionarea propriu-zisă a căii de atac sau şi faza rejudecării fondului după casare, respectiv a anulării sentinţei. Soluţia care a prevalat atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă a fost aceea a aplicării plenare a principiului enunţat, respectiv şi în faza rejudecării fondului după casare (anulare). În caz contrar, principiul non reformatio in pejus şi-ar găsi o aplicare excesiv formală, ceea ce nu este de acceptat.
În speţă, se constată că Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 1401 din 28 noiembrie 2003, a admis acţiunea şi a dispus retrocedarea terenului către reclamantă. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel doar reclamanta. Curtea de Apel Constanţa, după admiterea apelului, anularea sentinţei şi reţinerea cauzei pentru evocarea fondului, prin Decizia civilă nr. 49/c din 28 martie 2006, hotărâre ce face obiect al recursului de faţă, a respins ca nefondată acţiunea, soluţie prin care s-a agravat situaţia reclamantei în propria sa cale de atac.
Întrucât Decizia a fost pronunţată cu încălcarea textului citat şi a principiului pe care îl enunţă, se impune admiterea recursului, casarea hotărârii şi reluarea judecăţii în apel, urmând ca celelalte susţineri din recurs să fie analizate sub formă de apărări, în rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva deciziei nr. 49/C din 28 martie 2006 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, pe care o casează şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1384/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8715/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
