ICCJ. Decizia nr. 1484/2006. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1484
Dosar nr. 7077/111/2006
Şedinţa publică din 5 martie 2008
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la 10 noiembrie 2006, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a cerut restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie al pârâtului M.F. în Suedia pentru o perioadă de cel mult 3 ani, returnat în baza Acordului de readmisie încheiat cu această ţară la data de 21 iunie 2006, ratificat prin Legea nr. 642/2001, invocând incidenţa art. 38, art. 39 şi art. 52 din Legea nr. 248/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 474/C din 10 mai 2007, Tribunalul Bihor-secţia civilă a respins cererea.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că pârâtul a fost returnat din Suedia pentru motiv de şedere ilegală, caz în care, în raport de dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 4 la CEDO, nu se poate reţine incidenţa uneia din situaţiile de natură a justifica restricţionarea dreptului pârâtului la liberă circulaţie.
Prin Decizia civilă nr. 400 din 4 septembrie 2007, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că după data de 1 ianuarie 2007, când România a devenit membră a Uniunii Europene, libera circulaţie a cetăţenilor români nu poate fi limitată doar pe motiv de neîndeplinire a formalităţilor privind intrarea, circulaţia şi ieşirea cetăţenilor străini din ţară.
Ca atare, cum România este obligată să respecte ordinea juridică instituită la nivelul uniunii, în raport de dispoziţiile Directivei nr. 2004/38/CE, de cele ale art. 25 din Constituţia României şi cele ale art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 adiţional la CEDO, curtea a reţinut că apelul declarat de reclamantă nu poate fi primit.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamanta susţine că instanţele de fond au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziţii care se aplică şi după data de 1 ianuarie 2007 şi care impun o singură condiţie pentru restrângerea libertăţii de circulaţie, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură atâta timp autorităţile române nu pot cenzura această măsură.
Recurenta afirmă că prin dispoziţiile legale menţionate, legiuitorul intern a stabilit de fapt că libertatea de circulaţie nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare cu respectarea unor reguli, fapt care este în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale şi ale art. 2 alin. (1) din Protocolului adiţional nr. 4 la CEDO, prin care se garantează dreptul cetăţenilor la liberă circulaţie în ţară şi în străinătate dar, totodată, se instituie şi restrângeri ale exerciţiului acestui drept care trebuie exercitat numai în condiţiile legii.
Analizând criticile formulate care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente care, în parte, le completează pe cele reţinute de instanţele de fond:
Contrar susţinerii recurentei, înlăturarea aplicabilităţii la speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare şi la raportul care trebuie să existe între acestea şi normele de drept comun intern.
Astfel potrivit legii interne, singura condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat.
Această reglementare restrictivă vine însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulaţie doar în situaţii excepţionale privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1) din Directivă].
Pentru ca aceste motive de ordine publică sau de siguranţă publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulaţie este necesar, totodată, să fie respectat principiul proporţionalităţii iar conduita persoanei în cauză să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii [art. 27 alin. (2) din Directivă].
Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al returnării în baza unui acord de readmisie, pentru că ar însemna că principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel să fie ignorată exigenţa normei comunitare.
Susţinerea recurentei în sensul aplicării în continuare şi după 1 ianuarie 2007 a dispoziţiilor Legii nr. 248/2005 motivată de faptul că acestea nu contravin dispoziţiilor Directivei, ci constituie cadrul juridic intern pentru libera circulaţie a cetăţenilor români în statele membre ale Uniunii Europene, de asemenea, nu poate fi primită.
Astfel, la data la care instanţa trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulaţie, normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile iar potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţia României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".
Or, sub acest aspect, instanţa de judecată, ca autoritate a statului cu obligaţii decurgând din aderare, trebuia să interpreteze şi să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi finalităţii directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autorităţile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene.
Cum interpretarea şi aplicarea dreptului naţional nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei datorită condiţiilor restrictive impuse de legea internă [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanţa trebuia să aplice dreptul comunitar, protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor.
Nici împrejurarea că Directiva nu a fost transpusă încă în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, potrivit căreia „jurisdicţiile naţionale sunt obligate să se abţină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de respectiva directivă" (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere).
Cu privire la măsura returnării dispuse faţă de pârât la data de 21 iunie 2006, aceasta nu poate constitui singură un motiv de restrângere a dreptului la libera circulaţie, cu atât mai mult cu cât pârâtul a fost returnat de către autorităţile suedeze doar pe motiv de şedere nelegală, neexistând nicio altă dovadă cu privire la încălcarea vreuneia din condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
Aşadar, constatând incidenţa normelor comunitare şi faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie să li se recunoască preeminenţa, instanţele de fond au procedat corect respingând solicitarea de restrângere a exerciţiului dreptului la libera circulaţie, în temeiul art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Pentru considerentele arătate, recursul formulat a fost apreciat ca nefondat şi va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 400/A din 4 septembrie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1806/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 888/2006. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
