ICCJ. Decizia nr. 1518/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1518
Dosar nr. 44482/1/200.
nr. vechi 21784/2004
Şedinţa publică din 10 februarie 2006
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 12 ianuarie 2004 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş contestaţia formulată de reclamantul W.T. împotriva dispoziţiei nr. 2457 din 8 decembrie 2003 emisă de primarul municipiului Timişoara, prin care i s-a respins reclamantului cererea de restituire în natură a imobilului compus din casă de locuit şi teren în suprafaţă de 468 mp, situat în Timişoara, înscris în C.F., nr. top. 315.
Prin sentinţa civilă nr. 535/PI din 30 aprilie 2004, Tribunalul Timiş a admis în parte contestaţia, a anulat dispoziţia emisă de primar, l-a obligat pe pârâtul primarul municipiului Timişoara să soluţioneze notificarea nr. 204 din 13 august 2001 în ceea ce priveşte măsurile reparatorii aferente utilajelor şi instalaţiilor preluate de stat sau de către alte persoane juridice odată cu imobilul înscris în C.F. Timişoara, nr. top. 315 şi a respins în rest contestaţia.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin notificarea nr. 204 din 13 august 2001, transmisă prin Biroul Executorului Judecătoresc M.S.R., reclamantul a solicitat, în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a utilajelor şi instalaţiilor preluate de stat odată cu naţionalizarea farmaciei situate în imobilul din Timişoara .
Este adevărat că cererea contestatorului este confuz formulată, putându-se acredita ideea că acesta a solicitat şi restituirea în natură a imobilului, dar în cuprinsul notificării se face vorbire despre utilaje şi instalaţii, iar temeiul juridic invocat este art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Dată fiind această confuzie, pârâtul avea obligaţia să examineze cu atenţie cererea şi să-l convoace pe reclamant pentru clarificarea situaţiei; în realitate, pârâtul i-a solicitat reclamantului să depună actele doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilului, şi nu asupra utilajelor şi instalaţiilor revendicate.
Împotriva sentinţei au declarat apel atât reclamantul W.T., cât şi pârâtul primarul municipiului Timişoara.
Prin Decizia civilă nr. 2394 din 22 octombrie 2004 Curtea de Apel Timişoara a respins ambele apeluri ca nefondate, cu următoarea motivare:
Aşa cum rezultă din notificare şi din precizarea contestaţiei depusă în instanţă la primul termen de judecată, reclamantul a solicitat numai utilajele, instalaţiile şi întregul inventar medicamentos, inventariate la data preluării farmaciei.
Prin urmare, tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (2), art. 20 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001, atunci când a admis în parte contestaţia şi a dispus soluţionarea notificării cu privire la măsurile reparatorii care se cuvin pentru utilajele şi instalaţiile preluate de stat.
Totodată, curtea a reţinut ca fiind nefondată şi critica pârâtului conform căreia reclamantul nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, deoarece prin sentinţa apelată s-a stabilit doar obligaţia pârâtului de a soluţiona notificarea, nu şi modul în care aceasta va fi soluţionată.
În ceea ce priveşte critica referitoare la nedepunerea în termen a actelor doveditoare, curtea a respins-o cu motivarea că legea nu prevede că acest termen este unul de decădere.
Împotriva deciziei au declarat recurs ambele părţi din proces.
1. În cererea sa reclamantul critică Decizia pentru nelegalitate şi invocă, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
În motivare, recurentul arată că întregul mobilier al farmaciei există şi în prezent în spaţiul pe care l-a deţinut la data preluării de către stat şi poate fi restituit în natură, aşa cum a solicitat, urmând a se stabili doar efectivul medicamentos existent la data preluării.
2. Pârâtul formulează următoarele critici la adresa deciziei:
Notificarea reclamantului a fost corect respinsă, deoarece reclamantul nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită să beneficieze de măsuri reparatorii pentru imobilul farmacie, care a fost preluat de stat de la Banca de Scont; prin urmare, reclamantul nu ar putea avea calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii nici pentru utilajele şi instalaţiile aferente, preluate de stat odată cu imobilul.
Pe de altă parte, în cuprinsul notificării reclamantul nu a făcut nici o referire la utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul, or, completarea notificării după împlinirea termenului prevăzut de lege pentru depunerea acesteia nu este permisă, deoarece art. 21 din Legea nr. 10/2001 prevede un termen de decădere, şi nu unul de recomandare.
Nici depunerea actelor doveditoare nu este permisă peste termenul legal, aşa cum se prevede expres în alin. (2) al articolului unic al OUG nr. 10/2003, rămas nemodificat după adoptarea Legii nr. 289/2003.
Recurentul invocă, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ. şi solicită modificarea deciziei recurate, iar pe fond, respingerea contestaţiei.
Analizând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Contrar celor reţinute atât de tribunal, cât şi de curtea de apel, prin notificarea adresată Primăriei municipiului Timişoara la data de 13 august 2001, în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamantul a solicitat „restituirea în natură, în starea în care se află la data formulării prezentei cereri, a farmaciei cu sediul înscris în C.F. Timişoara, cu intrarea în Piaţa Unirii, denumită astăzi farmacia H., iar la data naţionalizării având denumirea L.C.A.."
În cuprinsul notificării reclamantul mai arată că, la data naţionalizării, el practica profesia de farmacist în farmacia proprietate personală, pe care o moştenise de la tatăl său, W.A.
În notificare, reclamantul invocă dispoziţiile art. 1 şi art. 6 alin. (2) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi arată că imobilele preluate abuziv se restituie, de regulă, în natură şi că aceeaşi regulă este prevăzută şi pentru utilajele sau instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice.
De aici nu se poate trage concluzia că reclamantul ar fi solicitat exclusiv măsuri reparatorii pentru utilajele şi instalaţiile aferente farmaciei naţionalizate, iar notificarea ar trebui soluţionată exclusiv cu privire la acest aspect.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, în contestaţia formulată împotriva dispoziţiei primarului, reclamantul arată că nu a primit nici un fel de despăgubiri pentru bunurile naţionalizate, iar în final solicită să se dispună restituirea în natură a farmaciei L.C.A.
Obligând pe pârât să soluţioneze notificarea exclusiv cu privire la posibilitatea acordării de măsuri reparatorii pentru utilajele şi instalaţiile aferente imobilului, tribunalul a pronunţat o hotărâre nelegală, cu nerespectarea limitelor învestirii, iar curtea de apel a menţinut-o, săvârşind aceeaşi greşeală.
Câtă vreme reclamantul cere restituirea în natură a imobilului, care are şi în prezent destinaţia de farmacie şi despre care arată că este dotat cu mobilierul existent la data preluării de către stat, iar pârâtul a emis deja o dispoziţie de respingere a notificării, pe motiv că reclamantul nu face dovada calităţii de persoană îndreptăţită, instanţa sesizată cu contetaţie trebuia să o soluţioneze în limitele învestirii sale, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată.
În acest sens, trebuia să verifice dacă reclamantul face sau nu dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru bunul solicitat, respectiv pe aceea de proprietar al farmaciei la data naţionalizării, conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi dacă aşa, cum solicită reclamantul, este posibilă restituirea în natură a imobilului ori se pot acorda doar măsuri reparatorii prin echivalent.
Este reală susţinerea recurentului-pârât, în sensul că termenul de depunere a notificării este un termen de decădere, având în vedere dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, potrivit cărora nerespectarea termenului de 6 luni, prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
În speţă însă nu se pune problema nerespectării termenului de depunere a notificării şi nici a vreunei completări a acesteia peste termenul defipt de lege.
Aşa cum s-a arătat mai înainte, notificarea reclamantului a vizat „farmacia" care i-a fost naţionalizată, cu referire atât la imobilul în care a funcţionat aceasta, cât şi la utilajele şi instalaţiile aferente.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului-pârât în sensul că nici actele doveditoare nu mai pot fi depuse peste termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, Înalta Curte constată că în actuala reglementare, art. 23 din lege prevede că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Această dispoziţie se referă exclusiv la faza procedurii administrative anterioară celei a judecăţii.
Posibilitatea administrării probei cu înscrisuri noi, în faza contestaţiei, apelului şi recursului, în condiţiile prevăzute în codul de procedură civilă, asigură accesul real la justiţie al părţii nemulţumite de modul în care i-a fost soluţionată notificarea, acces garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Critica recurentului-pârât conform căreia reclamantul nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobil şi, prin urmare, nu poate avea această calitate nici pentru utilajele şi instalaţiile aferente nu poate fi analizată direct în recurs, câtă vreme, dispunând soluţionarea din nou a notificării, în alte limite decât cele fixate de reclamant, instanţele nu au mai cercetat fondul cauzei.
Cum necercetarea fondului cauzei s-a datorat nerespectării limitelor învestirii instanţei şi dispoziţiilor art. 129 alin. ultim C. proc. civ., hotărârea curţii de apel, care a confirmat soluţia primei instanţe apare ca fiind nelegală.
În baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile şi va casa Decizia recurată.
În baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ. va admite apelurile formulate de reclamant şi de pârât, va desfiinţa sentinţa tribunalului şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamantul W.T. şi de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Primarul Municipiului Timişoara împotriva deciziei civile nr. 2394 din 22 octombrie 2004 a Curţii de Apel Timişoara.
Casează Decizia.
Admite apelurile declarate de reclamant şi pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 535 din 30 aprilie 2004 a Tribunalului Timiş.
Desfiinţează sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 160/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1334/2006. Civil → |
|---|
