ICCJ. Decizia nr. 1872/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1872
Dosar nr. 2797/36/2006
Şedinţa publică din 27 februarie 2007
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de faţă reţine cele ce urmează:
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 531 din 3 martie 2006, a respins acţiunea formulată de reclamanţii N.A.E., C.C.N., C.A.P. şi C.M. împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Constanţa; a respins acţiunea reclamaţiilor formulată împotriva pârâţilor Primarul municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamanţilor la 400 lei cheltuieli de judecată către pârâţi.
În motivarea hotărârii adoptate se reţine că faţă de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005 instanţa judecătorească nu are nici o competenţă în materia stabilirii, cuantificării şi acordării de despăgubiri, aceste atribuţiuni revenind de drept Comisiei Centrale, astfel cum sunt enunţate în titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Instanţa apreciază că trebuie parcursă mai întâi procedura de ordin administrativă, operaţiune ce nu trebuie privită ca o îngrădire a accesului la justiţie, deoarece Decizia emisă de Comisia centrală poate fi atacată de persoana îndreptăţită în condiţiile şi procedura prevăzută de art. 19 din legea menţionată.
Investită cu soluţionarea apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei arătate, Curtea de Apel Constanţa prin Decizia civile nr. 151 din 12 septembrie 2006, a respins calea de atac ca nefondată, pentru considerentele următoare.
Anterior abrogării alin. (7) a art. 24 din Legea nr. 10/2001, partea nemulţumită avea posibilitatea să conteste cuantumul măsurilor reparatorii stabilite prin decizie la secţia civilă a tribunalului. În prezent, aceste dispoziţii sunt abrogate prin Legea nr. 247/2005, partea putând să conteste doar procesul de divergenţă încheiat în situaţia imobilelor ce cad sub incidenţa art. 27 din Legea nr. 247/2005.
Conchide instanţa, că instanţele nu mai au competenţă în materia stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii.
Decizia a fost recurată de reclamante pentru următoarele motive.
Prin dispoziţia contestată s-a oferit notificatorilor posibilitatea de a opta pentru măsurile reparatorii oferite de lege, respectiv acordarea de alte bunuri în compensare, acordarea de titluri nominale ş.a.
Notificatorii au precizat că solicită acordarea de măsuri reparatorii în compensare, contestând şi valoarea despăgubirilor.
Aplicarea dispoziţiilor titlului VII din Legea nr. 247/2005, este greşită deoarece despăgubirile nu au forma titlurilor de despăgubire.
Analizând hotărârea recurată prin prisma criticii formulate, Înalta Curte reţine cele ce succed.
Reclamanţii, prin cererea de chemare în judecată, nu au cerut despăgubiri prin echivalent, ci au fost de acord să li se dea bunuri în echivalent, în conformitate cu dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Ceea ce contestă reclamanţii este valoarea terenului, funcţie de care se vor acorda bunuri în echivalent.
Drept urmare, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005, ce se referă doar la titlurile de despăgubire acordate de Comisia Centrală.
Instanţele, aplicând greşit legea, au soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului respectiv dacă valoarea înscrisă în oferta unităţii deţinătoare este conformă cu valoarea reală a bunului pentru care se acordă în schimb bunuri în echivalent.
Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul reclamanţilor.
În temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., Decizia pronunţată în apel va fi casată.
Drept consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., pentru aceleaşi considerente, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei Tribunalului Constanţa, va fi admis sentinţa va fi desfiinţată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii N.A.E., C.C.N., C.A.P. şi C.M. împotriva deciziei nr. 151 C din 12 septembrie 2006 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, pe care o casează.
Admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 531 din 3 martie 2006 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, pe care o desfiinţează şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Obligă pe intimaţi la 500 lei cheltuieli de judecată către recurenţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1947/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 184/2006. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
