ICCJ. Decizia nr. 1877/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1877
Dosar nr. 7451/3/2006
Şedinţa publică din 27 februarie 2007
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria sectorului 5 Bucureşti sub nr. 4630/2005, reclamanţii S.G., M.A.M., M.N.M. şi M.D.M. au chemat în judecată municipiul Bucureşti prin primarul general solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să-l oblige pe pârât să emită decizie în temeiul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul situat în Bucureşti.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au formulat în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 205/2001, solicitând măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti (zona demolată) şi că deşi au depus actele necesare în dovedirea cererii lor, pârâtul nu a soluţionat notificarea în termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) al Legii nr. 10/2001.
Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 3757 din 10 iunie 2005 a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat pârâtul să se conformeze dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 în sensul de a se pronunţa prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin echivalent cu privire la imobilul situa în Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, prin Decizia nr. 643 A din 20 octombrie 2005, a admis excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti şi a admis apelul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva sentinţei nr. 3757 din 10 iunie 2005 pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti, pe care a anulat-o în tot, reţinând cauza spre judecare. Tribunalul a motivat că, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, persoana nemulţumită de Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, o poate ataca la secţia civilă a tribunalului în a cărei circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare, aceste prevederi găsindu-şi aplicare şi în situaţia în care unitatea notificată nu-şi îndeplineşte obligaţia de a soluţiona notificarea, competenţa de soluţionare în primă instanţă aparţinând deci tribunalului.
În urma repartizării aleatorii a cauzei, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, s-a format dosarul nr. 7451/3/2006.
Prin sentinţa civilă nr. 458 din 28 martie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanţii S.G., M.A.M., M.N.M. şi M.D.M. în contradictoriu cu municipiul Bucureşti prin primarul general şi a obligat-o pe pârâta Primăria municipiului Bucureşti prin primarul general, să soluţioneze notificarea nr. 205/2001 formulată de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001, prin emiterea unei decizii/dispoziţii motivate în conformitate cu prevederile art. 25 din această lege.
Tribunalul a motivat că cererea reclamanţilor este întemeiată întrucât reclamanţii au solicitat pârâtului, în condiţiile Legii nr. 10/201, prin notificarea nr. 205/2001, acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti iar până la data promovării acţiunii în justiţie pârâtul nu a soluţionat notificarea şi nici nu i-a înştiinţat pe reclamanţi că ar fi necesare acte doveditoare pentru fundamentarea deciziei/dispoziţiei pe care ar fi trebuit s-o emită, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin Decizia nr. 372 din 20 septembrie 2006 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti prin primarul general cu motivarea că termenul prevăzut de lege pentru soluţionarea notificării a fost cu mult depăşit şi că nu pot fi primite susţinerile pârâtului privind prematuritatea cererii în raport de împrejurarea că reclamanţii nu ar fi anexat notificării toate actele necesare deoarece din actele dosarului nu rezultă că pârâtul ar fi comunicat reclamanţilor necesitatea depunerii altor acte pentru soluţionarea cererii.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâtul municipiul Bucureşti, care a susţinut că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâtul a susţinut că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) [în prezent art. 25 alin. (1)] din Legea nr. 10/2001 referitor la obligaţia unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare şi că normele metodologice de aplicare a legii fac vorbire de necesitatea existenţei, alături de notificare şi celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptăţite la restituire în sensul că nu mai deţine probe, precizare ce condiţionează pârâtul în a se pronunţa asupra notificării. A susţinut că, în speţă, reclamanţii nu au arătat care este data depunerii ultimului înscris şi nici nu au făcut dovada existenţei unei astfel de precizări, context în care obligaţia de a emite dispoziţie de restituire este cel puţin prematură.
Pârâtul a cerut admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.
Potrivit art. 23 alin. (1) [în prezent art. 25 alin. (1)] al Legii nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22 (în prezent art. 23) unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Art. 23.1 alin. (1) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 498/2003, prevede că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Alin. (4) al aceluiaşi articol, dispune că termenul pentru îndeplinirea obligaţiei respective se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite dacă unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părţi, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar însă ca unitatea deţinătoare să comunice în scris persoanei îndreptăţite faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea probelor solicitate.
În speţă, se constată că instanţa de apel în mod corect a apreciat că acţiunea reclamanţilor este întemeiată cât timp din cercetarea actelor dosarului reiese că pârâtul nu i-a înştiinţat pe reclamanţi că ar fi necesare alte acte doveditoare în afara celor deja depuse în sprijinul notificării, pentru fundamentarea deciziei/dispoziţiei pe care ar fi trebuit s-o emită în temeiul art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, termenul de 60 de zile prevăzut de lege, care, în speţă, curge de la data înregistrării notificării, a fost cu mult depăşit iar demersul judiciar al reclamanţilor este pe deplin justificat, în lipsa soluţionării notificării timp de aproape 4 ani de zile, notificare pe care au dovedit că au formulat-o şi comunicat-o, conform legii.
În acest context apare ca nefondată critica recurentului-pârât în sensul că obligarea sa de a emite dispoziţie de restituire este prematură în condiţiile în care reclamanţii nu au arătat care este data depunerii ultimului înscris şi nici nu au făcut dovada existenţei unei astfel de precizări.
Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurentul-pârât, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva deciziei nr. 372 din 20 septembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2060/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1871/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
