ICCJ. Decizia nr. 2196/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2196
Dosar nr. 2594/111/2006
Şedinţa publică din 2 aprilie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin notificarea înregistrată la B.E.J. B.I. sub nr. 1073 din 30 noiembrie 2005 adresată Primăriei municipiului Oradea, petiţionarul K.I., în calitate de moştenitor al bunicii sale, K.M. (născută H.) a solicitat să se constate dreptul său la măsuri reparatorii prin despăgubiri băneşti pentru imobilul înscris în C.F. nr. 4867, preluat în mod abuziv de către Statul Român prin Decretul nr. 92/1950.
Prin dispoziţia nr. 464 din 14 februarie 2006 emisă de Primarul municipiului Oradea a fost respinsă notificarea petentului motivat de faptul că aceasta nu a fost depusă în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Prin cererea înregistrată la data de 26 aprilie 2006 la Tribunalul Bihor, reclamantul K.I. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul municipiului Oradea solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea dispoziţiei nr. 464 din 14 februarie 2006 şi obligarea pârâtului de a emite o nouă dispoziţie ca urmare a analizării în fond a notificării sale.
Fiind astfel investit, Tribunalul Bihor Oradea, secţia civilă, prin sentinţa nr. 227 C din 22 februarie 2007, a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că soluţia adoptată de pârât privind respingerea notificării formulată de reclamant este legală, în condiţiile în care aceasta a fost formulată peste termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, termen prelungit succesiv prin OUG nr. 109 din 26 iulie 2001 şi OUG nr. 145 din 9 noiembrie 2001 până la 14 februarie 2002.
Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, care, prin Decizia nr. 282 A din 12 iunie 2007, a respins apelul declarat de reclamant ca nefondat.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamantul K.I. a declarat recurs, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Susţine, în esenţă, că ambele instanţe au aplicat greşit prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, considerând neîntemeiat că termenul stabilit prin art. 21 din lege are caracterul unui termen de decădere.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul mai susţine că singura sancţiune prevăzută de lege pentru nedepunerea cererii în termenul legal, este cea prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care prevede că nedepunerea cererii în termen atrage „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".
De aceea, dreptul său de a solicita măsuri reparatorii pe cale administrativă, prin formularea unei cereri la instituţia competentă, nu este influenţat de data depunerii cererii, aşa încât se impunea admiterea cererii sale.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată (şi nu art. 21 invocat de recurent) „persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi (respectiv 14 februarie 2001) persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului".
Termenul a fost prelungit necesar până la data de 14 februarie 2002 prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001.
Alineatul (5) al articolului citat prevede că: „nerespectarea termenul de 6 luni (respectiv 12 luni, ca urmare a prelungirii) prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".
Este de observat că articolul menţionat nu a suferit modificări ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 care a modificat şi completat Legea nr. 10/2001.
Rezultă, aşadar, din alin. (5) al articolului citat, că termenul pentru notificarea persoanei juridice deţinătoare este un termen de decădere, sancţiunea decăderii constând în stingerea dreptului subiectiv neexercitat în termenul stabilit de lege.
Drept urmare, în raport de considerentele expuse şi constatând legalitatea deciziei atacate, recursul declarat în cauză se priveşte ca nefondat şi va fi respins în consecinţă, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul K.I. împotriva deciziei nr. 282 A din 12 iunie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2320/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 190/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
