ICCJ. Decizia nr. 23/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 23.
Dosar nr. 26557/1/200.
(nr. vechi 10095/2005
Şedinţa publică din 10 ianuarie 2006
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, la 25 noiembrie 2003, B.B., B.Z.M. şi B.M.L.B. au solicitat, în contradictoriu cu intimatul Primarul municipiului Cluj, anularea Dispoziţiei de respingere a notificării nr. 47427/3/452.
În motivarea contestaţiei s-a arătat că în mod greşit s-a apreciat că nu a fost făcută dovada calităţii de moştenitori ai proprietarului tabular de la care s-a preluat imobilul. Cu actele de stare civilă depuse la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 contestatoarele au făcut această dovadă.
Preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu întrucât Decizia nr. 68/1976 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular Judeţean nu a fost comunicată proprietarului. Or, Decretul nr. 223/1974 prevedea în mod expres obligaţia comunicării.
Prin sentinţa civilă nr. 947 din 26 aprilie 2004 Tribunalul Cluj, secţia civilă, a respins contestaţia ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că după apariţia Legii nr. 10/2001 moştenitorii fostului proprietar au formulat notificare prin care au solicitat restituirea în natură sau despăgubiri.
Faţă de dispoziţiile art. 1 pct. 1.4. lit. B) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 preluarea imobilului nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil din preţul primit. Aşa cum au recunoscut şi reclamanţii, autorul lor a primit drept despăgubire suma de 40.000 lei.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia civilă nr. 593 A din 26 mai 2005 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă. Sentinţa a fost anulată şi s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Cluj-Napoca, compus din teren şi construcţii. Pentru restul imobilului înstrăinat, constând în corp B şi corp C, teren cu construcţii, s-a dispus acordarea de despăgubiri.
În considerentele deciziei sale, instanţa de apel a arătat că la data preluării imobilului în temeiul Decretului nr. 223/1974 era în vigoare Constituţia din 1965 care, prin art. 36, ocrotea dreptul de proprietate personală.
Anterior adoptării Decretului nr. 223/1974, România ratificase Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 care, în art. 17 alin. (1) şi (2) prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât şi în asociaţie cu alţii şi nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa, art. 13 consacrând dreptul oricărei persoane de a circula liber, inclusiv de a-şi părăsi propria ţară.
Totodată, din interpretarea prevederilor art. 480 C. civ. rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele şi de a dispune de el, iar potrivit art. 481 C. civ., nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire. În speţă, este evident că nu a existat nici o cauză de utilitate publică care să justifice preluarea imobilului, iar antecesorii reclamanţilor nu au primit absolut nici o despăgubire pentru terenul aferent celor patru corpuri de clădire preluate, aspect care rezultă cu claritate din anexa la Decizia nr. 68/1976 unde, la poziţia 46, proprietarul tabular B.A.B. figurează pentru despăgubiri numai pentru clădiri, nu şi pentru teren.
Împotriva deciziei date în apel a declarat recurs intimatul, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critica privind următoarele aspecte:
Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu, prin Decizia nr. 68 din 1 martie 1976 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular Judeţean Cluj, cu plata de despăgubiri în cuantum de 40.000 lei.
Statul român a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în condiţiile art. 2, art. 3 şi art. 4 din Decretul nr. 223/1974. Împotriva acestei decizii se putea face plângere la instanţele judecătoreşti în condiţiile Legii nr. 1/1967.
Necomunicarea deciziei de preluare nu putea avea drept consecinţă nulitatea acesteia, deoarece proprietarul care rămânea în străinătate cunoştea consecinţele acţiunii sale. Cel mult, necomunicarea putea duce la prelungirea termenului înăuntrul căruia se putea face plângere.
Instanţa nu poate să cenzureze neconstituţionalitatea Decretului nr. 223/1974, competenţa sub acest aspect revenind numai Curţii Constituţionale. Valabilitatea titlului statului trebuie apreciată în raport cu conţinutul actelor normative în vigoare la data înscrierii dreptului de proprietate în cartea funciară.
Faţă de prevederile HG nr. 498/2003, art. 1.4. lit. B), preluarea de către stat a imobilului s-a făcut cu titlu, întrucât autorul reclamanţilor a fost îndestulat rezonabil prin înstrăinarea imobilului către stat cu suma de 40.000 lei.
Prin întâmpinare s-a solicitat respingerea recursului, instanţa de apel făcând o aplicare corectă a textelor incidente în cauză.
Analizând Decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs şi în raport de probele administrate înaintea instanţelor de fond, Curtea a apreciat că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Imobilul în litigiu a fost preluat de la autorul contestatorilor în temeiul Decretului nr. 223/1974.
Consideraţiile făcute de instanţa de apel asupra legalităţii preluării sunt corecte, din verificarea conformităţii actului normativ ce a creat baza preluării cu Constituţia în vigoare la acea dată şi cu actele de natură politică adoptate de România prin ratificarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, anterior preluării, rezultând încălcarea dreptului fundamental la proprietate şi la liberă circulaţie al persoanei căreia i se impunea stabilirea în România, sub sancţiunea înstrăinării imobilelor avute.
Astfel, conform art. 36 din Constituţia din 1965, dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege. Pot constitui obiect al dreptului de proprietate personală veniturile şi economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea şi terenul pe care ele se află, precum şi bunurile de uz şi confort personal.
Decretul nr. 223/1974 prevedea în art. 1 că, în Republica Socialistă România construcţiile şi terenurile pot fi deţinute în proprietate de către persoanele fizice numai dacă au domiciliul în ţară. Potrivit art. 2, persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din ţară sunt obligate să înstrăineze, până la data plecării, construcţiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistă România. Înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcţiei de locuinţe, vânzarea de locuinţe din fondul de stat către populaţie şi construirea de case de odihnă proprietate personală. Construcţiile aparţinând persoanelor care au plecat în mod fraudulos din ţară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţară, trec fără plată în proprietatea statului. Terenurile aferente construcţiilor prevăzute la alineatele precedente trec în proprietatea statului în condiţiile art. 13 din Legea cu privire la fondul funciar.
În aceste condiţii, nu se poate susţine că decretul respecta prevederile constituţionale enunţate.
Nu a putut fi primită susţinerea recurentului în sensul că instanţa nu era competentă să facă aprecieri asupra constituţionalităţii Decretului nr. 223/1974, singura cu atribuţii în domeniu fiind Curtea Constituţională, întrucât Curtea Constituţională poate fi sesizată numai cu privire la constituţionalitatea actelor normative adoptate după intrarea în vigoare a Legii nr. 47/1992. În privinţa actelor normative anterioare acestei legi, instanţele de drept comun pot verifica, pe cale incidentală, concordanţa lor cu Constituţia sub imperiul căreia au fost adoptate.
De altfel, în condiţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Or, Decretul nr. 223/1974 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989.
Pe de altă parte, hotărârea de guvern prin care s-au adoptat Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, fiind dată în aplicarea legii, nu putea adăuga la aceasta. Or, Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data înregistrării recursului, nu făcea nici o distincţie asupra legalităţii preluării potrivit Decretului nr. 223/1974 după cum s-au acordat sau nu despăgubiri. Aşadar, actul Guvernului adaugă la lege, motiv pentru care nu poate fi avut în vedere în aprecierea legalităţii titlului statului.
Faţă de cele ce preced, rezultă că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legii materiale incidente în speţă, Decretul nr. 223/1974 neputând fi considerat un act normativ emis cu respectarea prevederilor Constituţiei din 1965, astfel încât să justifice preluarea cu titlu a unor imobile. Drept urmare, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. motiv pentru care recursul va fi respins potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. recurentul va fi obligat la cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE.
Respinge ca nefondat recursul declarat de Primarul municipiului Cluj Napoca împotriva deciziei civile nr. 593 A din 26 mai 2005 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă.
Obligă pe recurent la 3.000 lei RON cheltuieli de judecată către intimaţii B.B. şi B.Z.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 235/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 22/2006. Civil → |
|---|
