ICCJ. Decizia nr. 2565/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2565
Dosar nr. 2681/312/2006
Şedinţa publică din 16 aprilie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slobozia la 26 septembrie 2006, S.D., S.A. şi S.L. au formulat, în contradictoriu cu Comisia judeţeană Ialomiţa pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, plângere împotriva deciziei din 9 august 2006, prin care aceasta a respins contestaţia împotriva deciziei Comisiei locale Amara.
În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 247/2005, susţinându-se că prin actele depuse, a fost demonstrată întinderea dreptului de proprietate de 1,5 ha, aparţinând autorului petenţilor, aprecierea în sens contrar a intimatelor (care a condus la respingerea cererii de reconstituire) fiind nejustificată.
Prin sentinţa civilă nr. 2133 din 21 noiembrie 2006, Judecătoria Slobozia a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ialomiţa, apreciind că acestuia îi aparţine competenţa, în raport de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Astfel învestit, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, a pronunţat sentinţa nr. 122/F din 8 februarie 2007, prin care a respins acţiunea formulată, reţinând în considerentele soluţiei, că pentru a se obţine restituirea unui imobil potrivit Legii nr. 10/2001, este necesar să fie urmată procedura prealabilă reglementată de acest act normativ. Cum reclamanţii nu au făcut dovada transmiterii notificării, care declanşează procedura restituirii, devin incidente dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, referitoare la pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în justiţie.
S-a reţinut totodată că, potrivit dispoziţiilor legale, notificarea trebuie adresată persoanei juridice deţinătoare a imobilului revendicat şi că în speţă, această calitate de unitate deţinătoare nu aparţine celor două comisii funciare care se ocupă de reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole.
În consecinţă, s-a considerat şi că cererea este formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, temei pe care de asemenea, a fost respinsă acţiunea.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, care au susţinut greşita soluţionare a cauzei în absenţa lor, fără a li se da posibilitatea exercitării dreptului de apărare, precum şi greşita stabilire a lipsei calităţii procesuale pasive a comisiilor de fond funciar.
Apelul a fost admis prin Decizia nr. 574 din 19 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, desfiinţată sentinţa atacată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru pronunţarea acestei soluţii, instanţa de apel a stabilit că în mod greşit prima instanţă a apreciat asupra lipsei calităţii procesuale pasive a celor două intimate-pârâte. Aceasta, în condiţiile în care reclamanţii s-au adresat Comisiei judeţene de fond funciar Ialomiţa pentru restituirea unei suprafeţe de teren de 1,5 ha, amplasat în zona Amara, teren arabil la momentul preluării. Ca atare, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, această instituţie avea obligaţia soluţionării cererii şi deci, calitate procesuală pasivă.
S-a constatat că în mod greşit cererea nu a fost soluţionată pe fondul ei, ci în temeiul unei excepţii procesuale inaplicabile, tribunalul având obligaţia de a cerceta cererea de chemare în judecată în funcţie de situaţia de fapt prezentată şi de a califica temeiul juridic.
Decizia a fost atacată cu recurs de către Comisia judeţeană de stabilire a dreptului de proprietate Ialomiţa, care a invocat aplicarea greşită a legii şi incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a susţinut că, deşi instanţa de apel a procedat corect atunci când a apreciat că litigiul dedus judecăţii se supune dispoziţiilor legilor fondului funciar, stabilind astfel, calitate procesuală pasivă Comisiei, nu a dus consecinţele acestei calificări până la capăt.
Astfel, conform art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, împotriva hotărârii comisiei judeţene se face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul.
Prin urmare, competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă aparţine judecătoriei şi nu tribunalului, aşa cum în mod greşit a stabilit instanţa de apel.
Recursul este fondat.
Apreciind asupra cadrului procesual, instanţa de apel a avut în vedere în mod corect faptul că, fiind contestată o decizie a Comisiei judeţene de fond funciar, acesteia îi este justificată calitatea procesuală pasivă în cauză.
Faţă de obiectul învestirii instanţei, calificarea juridică a pretenţiilor (calificare ce incumbă instanţei de judecată, atunci când ea este greşit realizată de către părţi), trebuia făcută avându-se în vedere dispoziţiile modificatoare ale Legii nr. 247/2005, care prin art. III din Titlul IV (privind modificarea şi completarea legilor fondului funciar) a dat posibilitatea „persoanelor fizice şi juridice să formuleze cereri de reconstituire a dreptului de proprietate pentru diferenţele de suprafaţă ce pot fi restituite, până la data de 30 noiembrie 2005".
În speţă, reclamanţii au formulat o astfel de cerere, la 30 noiembrie 2005 adresându-se Primăriei comunei Amara şi solicitând restituirea unei suprafeţe de 1,5 ha teren, conform dispoziţiilor Legii nr. 1/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005 (filele 4, 5 fond).
Ulterior, nemulţumiţi de modalitatea în care le-a fost soluţionată cererea, au atacat în instanţă Decizia Comisiei judeţene de fond funciar.
Ca atare, trimiterea pe care au făcut-o reclamanţii în cuprinsul cererii de chemare în judecată, la dispoziţiile Legii nr. 247/2005, trebuia înţeleasă (în funcţie de obiectul litigiului) ca fiind cu referire la normele modificatoare conţinute de aceasta în privinţa legilor fondului funciar (şi nu la modificările aduse Legii nr. 10/2001).
Deşi impută instanţei de fond faptul că nu a realizat o corectă calificare juridică a cererii, în funcţie de pretenţiile concrete deduse judecăţii, instanţa de apel face aceeaşi greşeală, cu consecinţa determinării eronate a competenţei de primă instanţă.
Astfel, reţinându-se existenţa calităţii procesuale pasive a comisiilor de fond funciar, ale căror decizii au fost contestate în instanţă, concluzia în ce priveşte competenţa trebuia să se întemeieze pe dispoziţiile art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.
Potrivit textului menţionat, împotriva hotărârii comisiei judeţene se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul.
Ca atare, pronunţând soluţia de desfiinţare a sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile menţionate, ale art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.
În consecinţă, recursul va fi admis şi casată în parte Decizia atacată, în sensul că trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă se va face la Judecătoria Slobozia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta Comisia Judeţeană de Stabilire a Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Ialomiţa împotriva deciziei nr. 574 din 19 septembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează în parte Decizia, în sensul că trimite cauza spre rejudecare, Judecătoriei Slobozia.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3211/2006. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 246/2006. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
