ICCJ. Decizia nr. 2644/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2644
Dosar nr. 32502/1/200.
Nr. vechi 10687/2004
Şedinţa publică din 10 martie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I.P., născută N.H. a chemat în judecată Statul Român prin SC R. SRL Braşov şi pe D.M. solicitând să se constate că întreg imobilul situat în Braşov, înscris în C.F. Braşov cu nr. top 1983, 1984 şi 1982/2 şi în C.F. Braşov cu nr. top 1985 constituia proprietatea reclamantei dobândit prin moştenire legală şi să se dispună restituirea acestuia în natură către reclamantă.
De asemenea, a cerut să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 21458 din 22 ianuarie 1997 prin care R.I.A.L. SRL Braşov a înstrăinat către D.M. un apartament din imobil.
Pe cale de consecinţă reclamanta a solicitat şi anularea deciziei nr. 179 din 9 aprilie 2003 emisă de SC R.I.A.L. SRL Braşov, prin care i s-a refuzat restituirea în natură a menţionatului apartament.
În motivarea acţiunii reclamanta a învederat că imobilul în litigiu, parţial restituit în natură prin Decizia contestată, a aparţinut antecesorilor săi încă din secolul XIX, aşa cum rezultă din extrasul de C.F. şi a fost numai parţial naţionalizat (respectiv cota de ½ ce a aparţinut unchiului său H.N. înscrisă în C.F. Braşov). Cota de ½ din imobilul înscris în C.F. Braşov ce a aparţinut tatălui reclamantei, N.V. şi cotele de proprietate ale celor doi fraţi înscrise în C.F. Braşov nu au fost transcrise în favoarea Statului Român, ca de altfel, nici contractul de vânzare-cumpărare nr. 21458 din 22 ianuarie 1997 privind-o pe pârâta D.M. şi care din acest considerent nu-i era opozabil conform art. 27 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare.
Pe cale de consecinţă, reclamanta a solicitat restituirea în natură a întregului imobil, inclusiv a apartamentului deţinut de pârâta D.M. cu titlu precar.
Prin întâmpinare, D.M. şi soţul acesteia D.C. au invocat între altele, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru capătul de cerere referitor la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 21458 din 22 ianuarie 1997 în raport de dispoziţiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 15 luni de la intrarea în vigoare a legii.
Cum Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare la 14 februarie 2001 iar termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din lege este un termen de prescripţie, apare cu evidenţă că promovarea acţiunii la 9 mai 2003 era situată în afara menţionatului termen şi prin urmare dreptul material la acţiune era prescris.
La rândul său I.P. şi-a precizat acţiunea în sensul introducerii în cauză a Ministerului Finanţelor Publice pentru a reprezenta Statul Român, iar în ceea ce priveşte excepţia prescrierii dreptului material la acţiune pentru cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 21458/1997 reclamanta a învederat că respectivul contract nu-i era opozabil întrucât nu a fost înscris în cartea funciară şi oricum a luat cunoştinţă de existenţa lui odată cu comunicarea Deciziei nr. 179 din 9 aprilie 2003 emisă de SC R.I.A.L. SRL Braşov astfel încât, era obiectiv imposibil, să solicite constatarea nulităţii contractului în termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. A mai precizat că unitatea deţinătoare a dat dovadă de rea credinţă întrucât deşi fusese notificată la 31 octombrie 2001 nu i-a adus la cunoştinţă că înstrăinase parţial imobilul şi prin urmare acesta nu i-ar putea fi restituit integral.
Tribunalul Braşov, secţia civilă, prin sentinţa nr. 477/S din 24 noiembrie 2003 a respins contestaţia precizată formulată de I.P. în contradictoriu cu SC R.I.A.L. SRL Braşov cu privire la Decizia nr. 179 din 9 aprilie 2003 emisă de pârâtă.
A respins acţiunea formulată şi precizată de reclamanta I.P. în contradictoriu cu pârâţii D.M. şi SC R.I.A.L. SRL Braşov pentru constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 21458 din 22 ianuarie 1997 ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
A respins acţiunea precizată a reclamantei I.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât.
Instanţa a reţinut că întrucât pârâta D.M. a cumpărat unul din apartamentele imobilului în litigiul conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 21458 din 22 ianuarie 1997 iar acest contract a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 reclamanta era îndrituită exclusiv la măsuri reparatorii prin echivalent.
Această regulă nu se mai aplică doar în ipoteza în care persoana îndreptăţită a atacat în termen legal contractul de vânzare-cumpărare perfectat de stat cu fostul chiriaş şi conform art. 48 din Legea nr. 10/2001 a obţinut o hotărâre judecătorească irevocabilă de constatare a nulităţii respectivului contract.
Or, în speţă, cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare între pârâţii SC R.I.A.L. SRL Braşov şi D.M. a fost promovată cu depăşirea termenului legal de prescripţie a dreptului material la acţiune, motiv pentru care în temeiul art. 46 alin. (5) din lege astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, în şedinţa publică din 27 octombrie 2003 a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la această cerere, care nu putea fi promovată decât până la data de 14 august 2002.
Pe cale de consecinţă, având în vedere că menţionatul contract îşi păstrează existenţa şi continuă a produce efecte juridice, reclamanta era îndrituită numai la măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 şi din această perspectivă Decizia nr. 179/2003 emisă de SC R.I.A.L. SRL Braşov era legală.
De asemenea, în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 25 din Decretul nr. 31/1954 s-a stabilit că Ministerul Finanţelor Publice nu avea calitate procesuală pasivă în cauză întrucât nu a fost parte în raporturile juridice deduse judecăţii.
Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, prin Decizia nr. 397/Ap din 29 aprilie 2004 a respins apelul declarat de reclamanta I.P. împotriva sentinţei nr. 477 din 24 noiembrie 2003 a Tribunalului Braşov, secţia civilă.
În motivarea soluţiei instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, indiferent de cauza de nulitate, absolută ori relativă, dreptul la acţiune pentru desfiinţarea actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 se prescrie în termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001. Cum, în speţă acţiunea pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 21458 din 22 ianuarie 1997 a fost înregistrată la 9 mai 2003, adică ulterior datei limită de 14 august 2002 prevăzută de legiuitor, aceasta era prescrisă.
Ca o consecinţă, instanţa nu mai putea cerceta pe fond acţiunea reclamantei şi prin urmare în speţă erau aplicabile dispoziţiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
În contra menţionatei decizii a declarat recurs, reclamanta I.P. invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând în esenţă că întrucât contractul de vânzare-cumpărare nr. 21458 din 22 ianuarie 1997 intervenit între pârâte nu a fost intabulat în cartea funciară respectivul contract nu-i era opozabil conform art. 6 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de carte funciară ale judecătoriilor.
Totodată, având în vedere că existenţa convenţiei menţionate i-a fost adusă la cunoştinţă odată cu Decizia nr. 179 din 9 aprilie 2003 a SC R.I.A.L. SRL Braşov, era obiectiv imposibil să solicite constatarea nulităţii contractului nr. 21458 din 22 ianuarie 1997 în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, respectiv până la 14 august 2002.
A mai arătat că între plângerea împotriva deciziei de nerestituire în natură a imobilului în litigiu şi acţiunea în declararea nulităţii absolute a actului juridic de înstrăinare exista un raport de conexitate care conducea la extinderea procesului, cauza urmând a fi soluţionată în întregul ei.
De asemenea, referindu-se la fondul pricinii, recurenta a precizat că ambele părţi contractante au fost de rea credinţă la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare întrucât cota parte din proprietatea achiziţionată de soţii D. nu a fost înscrisă în C.F. înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi prin urmare cunoşteau viciul dreptului de proprietate al apartamentului respectiv. Astfel, în regimul de carte funciară, cumpărarea cotei părţi indivize din apartament care nu a fost determinată faţă de întreg şi de la un neproprietar, constituia dovada relei credinţe a părţilor contractante.
În fine, a menţionat că deşi prin cererea din 22 septembrie 2003 a precizat că înţelege să se judece şi cu D.C., instanţa de fond a apreciat greşit că nu ar avea calitate procesuală pasivă.
Recursul este fondat pentru motivele ce succed.
Din dosar a rezultat că imobilul situat în Braşov, este cuprins în două cărţi funciare şi a aparţinut autorilor H.N. şi N.V. a căror succesoare era reclamanta (filele 32-35 dosar nr. 256/A/2004 şi filele 31-32 dosar nr. 1468/2003).
Reclamanta a notificat SC R.I.A.L. SRL Braşov, solicitând restituirea în natură a imobilului compus din două corpuri de casă şi teren, iar cu dispoziţia nr. 179 din 9 aprilie 2003 i s-a admis în parte cererea şi i s-a restituit în natură numai partea din imobil ce nu a fost înstrăinată în condiţiile Legii nr. 112/1995 şi i s-au acordat despăgubiri băneşti pentru partea de imobil vândută (fila 2 dosar nr. 1468/2003).
Contestând menţionata dispoziţie reclamanta a solicitat şi anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 21458 din 22 ianuarie 1997 intervenit între SC R.I.A.L. SRL Braşov şi dobânditoarea D.M. pentru unul din apartamentele imobilului în litigiu.
Instanţele au respins acţiunea motivat de faptul că întrucât a promovat-o la 9 mai 2003 a fost depăşit termenul de 18 luni prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 pentru constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare menţionat, astfel că dreptul material la acţiune pe acest aspect era prescris.
Pe cale de consecinţă, reclamanta era îndrituită exclusiv la măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea de imobil înstrăinată, conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Or, în mod constant, reclamanta a susţinut că întrucât a luat cunoştinţă de înstrăinarea unei părţi din imobilul solicitat numai odată cu comunicarea deciziei nr. 179 din 19 aprilie 2003, iar convenţia de vânzare-cumpărare nu a fost intabulată în cartea funciară era obiectiv imposibil să atace respectivul act în termenul de 18 luni prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 cât timp cu rea credinţă unitatea deţinătoare, deşi fusese notificată la 31 octombrie 2001, a trecut sub tăcere înstrăinările efectuate.
Este adevărat că potrivit art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 anterior modificării ei prin Legea nr. 247/2005, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, actele juridice de înstrăinare vizând imobilele ce cad sub incidenţa legii pot fi atacate în justiţie într-un termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a legii (14 februarie 2001).
Textul art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu distinge între cauzele de nulitate care afectează titlul dobânditorului şi are ca scop consolidarea într-un timp cât mai scurt a acestui titlu.
După expirarea termenului menţionat, persoana îndreptăţită nu mai poate să-şi valorifice în justiţie pretenţiile sale, orice acţiune pentru apărarea dreptului său fiind prescrisă.
Aşadar, fiind vorba de un termen de prescripţie, acesta este supus dispoziţiilor de drept comun privitoare la întreruperea, suspendarea şi repunerea în termenul de prescripţie (art. 13-19 din Decretul nr. 167/1958).
În acest context, este de menţionat că potrivit art. 19 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă instanţa judecătorească poate să dispună judecarea sau rezolvarea acţiunii, chiar dacă termenul de prescripţie s-a împlinit „în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit". Astfel, este reglementată instituţia repunerii în termen. Prin urmare, la acele împrejurări care constituie împiedicări legitime de a exercita dreptul la acţiune, fără ca ele să fie absolute (cazuri de forţă majoră) şi fără ca titularul dreptului la acţiune să fie în culpă de a nu le fi înlăturat, intervine instituţia repunerii în termen.
Conform art. 19 din Decretul nr. 167/1958, repunerea în termenul de prescripţie operează nu numai la cererea părţii interesate ci şi din oficiu, dacă cererea de repunere în termen, respectiv cererea de chemare în judecată, au fost făcute în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie.
Cu alte cuvinte, urmează a reţine că în raport de dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, dacă partea interesată a făcut în termenul de o lună arătat, cererea de chemare în judecată, fără a solicita înăuntrul aceluiaşi termen, repunerea în termen, aceasta poate fi dispusă din oficiu de instanţa judecătorească.
Astfel fiind, cu referire la cazul în speţă, este de evidenţiat că reclamanta I.P. a promovat acţiunea prin care a solicitat şi anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 21458 din 22 ianuarie 1997 intervenit între pârâtele SC R.I.A.L. SRL Braşov şi D.M. la 9 mai 2003, respectiv în termen de o lună de la data emiterii deciziei nr. 179 din 9 aprilie 2003 de către SC R.I.A.L. SRL Braşov prin care i s-a adus la cunoştinţă despre înstrăinarea apartamentului ce forma obiectul contractului a cărui anulare a cerut-o.
Totodată, reclamanta a susţinut în acţiune că întrucât operaţiunea de vânzare-cumpărare nu a fost înscrisă în cartea funciară, aceasta nu-i era opozabilă. După invocarea de către pârâtă a excepţiei de tardivitate în raport de dispoziţiile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 reclamanta a precizat şi că prin neînscrierea actului de vânzare-cumpărare în cartea funciară a fost obiectiv imposibil să solicite constatarea nulităţii contractului în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 (fila 29 dosar nr. 1468/2003), punct de vedere exprimat constant pe tot parcursul procesului şi invocat şi în motivele de recurs.
Or, în raport de dispoziţiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 deja evocate şi având în vedere că repunerea în termenul de prescripţie constituie un atribut al instanţei de judecată ce poate fi exercitat şi din oficiu, în speţă, se impune analizarea de către instanţa de fond a motivelor invocate de reclamantă ca reprezentând obstacole în promovarea acţiunii în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 21458 din 22 ianuarie 1997 în termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru a vedea dacă acestea constituie împiedicări legitime de a exercita dreptul la acţiune şi pe cale de consecinţă dacă se justifică repunerea în termenul de prescripţie şi judecarea pe fond a acţiunii.
În acest context trebuie subliniat şi faptul că în materie de carte funciară înscrierea valorează titlu de proprietate conform principiului forţei probante absolute a înscrierii în cartea funciară.
Faţă de cele ce preced, recursul urmează a fi admis, a casa hotărârile pronunţate în cauză şi a trimite dosarul la instanţa de fond pentru rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta I.P. împotriva deciziei nr. 397 Ap din 29 aprilie 2004 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa civilă nr. 477 S din 24 noiembrie 2003 a Tribunalului Braşov, secţia civilă, şi trimite cauza acestei din urmă instanţe pentru rejudecarea pe fond.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2997/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 264/2006. Civil → |
|---|
