ICCJ. Decizia nr. 266/2006. Civil. Brevete de invenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 266
Dosar nr. 691/44/2006
Şedinţa publică din 16 ianuarie 2007
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia civilă, la 9 noiembrie 2001, reclamanţii N.G.V. şi A.M. au chemat în judecată pe pârâta SC M.S.G. SA. pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumelor datorate reclamanţilor în calitate de autori ai invenţiei „Unsoare pentru Rulmenţii Cilindrilor de Laminoare".
În fapt, s-a arătat că OSIM a acordat brevet de invenţie la solicitarea SC S. Galaţi inventatorilor S.S., K.H., N.G.V., M.G. şi A.M. care erau salariaţi ai societăţii comerciale.
Pârâta nu a respectat dispoziţiile art. 66 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 în sensul că nu a transmis invenţia autorilor ci a folosit-o în continuare, chiar şi la data introducerii acţiunii. De asemenea, a fost încălcată Regula 53 pct. 2 din regulamentul de aplicare a legii.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 39, art. 46, art. 66 alin. (1)-(3) şi art. 67 din Legea nr. 64/1991.
La data de 13 decembrie 2001 reclamanţii şi-au precizat acţiunea arătând că nu solicită obligarea pârâtei la recompensa legală cuvenită inventatorilor, conform art. 66 din Legea nr. 64/1991 ci obiectul acţiunii îl constituie plata de daune morale şi materiale datorate de pârâtă ca urmare a utilizării, fără acordul reclamanţilor, a invenţiei la care sunt coautori.
Prin sentinţa civilă nr. 366 din 14 decembrie 2001 Tribunalul Galaţi, secţia civilă, a respins acţiunea pentru autoritate de lucru judecat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că înşişi reclamanţii au arătat în acţiune că plata drepturilor de autor pentru invenţia brevetată sub nr. 105362 din 16 septembrie 1991 a mai făcut obiectul unui dosar civil în care au fost aceleaşi părţi, în aceeaşi calitate.
Apelul declarat de reclamanţi a fost admis prin Decizia civilă nr. 35 A din 6 martie 2003 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă. Sentinţa a fost schimbată în tot în sensul că s-a admis în parte acţiunea şi a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor 1.441.508.038 lei cu titlu de despăgubiri şi la câte 8.139.600 lei remuneraţii suplimentare.
În considerentele hotărârii sale instanţa de apel a arătat că prima instanţă a reţinut greşit autoritatea de lucru judecat, obiectul celor două acţiuni nefiind acelaşi. Atât Legea nr. 64/1991 cât şi Legea nr. 8/1996 prevăd pentru autorii de invenţii şi inovaţii o serie de drepturi care, în baza art. 39 trebuie stabilite pe bază de contract. Întrucât drepturile autorilor reclamanţi nu s-au negociat pe bază de contract, aceştia au solicitat ca pârâta să le acorde despăgubirea ce li s-ar cuveni, cu titlu de daună, ca urmare a prejudiciului încercat prin folosirea invenţiei fără acordul lor.
Această hotărâre, ca şi sentinţa au fost casate prin Decizia nr. 5515 din 7 octombrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală. S-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă la acelaşi tribunal.
Instanţa de recurs a arătat că reclamanţii şi-au precizat acţiunea înaintea Tribunalului Galaţi, solicitând obligarea pârâtei la daune materiale şi morale pentru utilizarea brevetului de invenţie fără acordul lor. Faţă de motivarea cererii, faţă de temeiurile juridice invocate de reclamanţi şi faţă de precizările ulterioare, nici tribunalul şi nici curtea de apel nu au fixat cadrul procesual în limitele căruia judecata ar fi trebuit să aibă loc.
În fond după casare, Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului a formulat cerere de intervenţie în interesul reclamanţilor, arătându-se că a avut loc o încălcare a prevederilor art. 6 par. 1 din CEDO prin durata procesului reclamanţilor, fără ca acesta să fie finalizat.
Prin sentinţa civilă nr. 62 din 19 decembrie 2005, Tribunalul Galaţi, secţia civilă, a respins acţiunea privind obligarea pârâtei la plata drepturilor prevăzute de art. 66 şi art. 67 din Legea nr. 64/1991, pentru autoritate de lucru judecat. Cererea pentru obligarea pârâtei la plata daunelor materiale şi morale a fost respinsă ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a arătat că deşi prin precizările depuse pe parcursul procesului reclamanţii au arătat că sumele solicitate decurg din utilizarea invenţiei de către titularul brevetului de invenţie fără acordul coautorilor, chiar şi în rejudecare aceştia au avut aceeaşi poziţie exprimată prin cele două cereri din primul ciclu procesual, în sensul că sumele de bani ar fi datorate de pârâtă atât cu titlu de drepturi decurgând din calitatea de autor cât şi cu titlu de prejudicii decurgând din exploatarea invenţiei fără acordul lor.
În privinţa pretenţiilor întemeiate pe dispoziţiile art. 66 şi art. 67 din Legea nr. 64/1991operează autoritatea de lucru judecat raportată la Decizia civilă nr. 5246/2000 a Curţii Supreme de Justiţie prin care s-a stabilit irevocabil că s-a împlinit termenul de prescripţie extinctivă pentru satisfacerea pretenţiilor materiale ale celor doi reclamanţi.
Reclamanţii nu au suferit vreun prejudiciu prin exploatarea invenţiei de către pârâtă. Ei sunt autorii invenţiei dar titularul brevetului de invenţie este pârâta care poate folosi invenţia chiar fără acordul autorilor, astfel încât nu sunt incidente prevederile art. 59 şi art. 35 alin. (1) din Legea nr. 64/1991.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 75 A din 23 martie 2006 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
În considerentele hotărârii sale instanţa de apel a arătat că art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) şi alin. (2)-(6) din Legea nr. 64/1991 nu sunt aplicabile în speţă, pentru că invenţia este supusă legii în vigoare la momentul eliberării, Legea nr. 62/1974-, iar art. 67 se referă la realizări tehnice şi nu la invenţii.
Deşi în motivele de apel reclamanţii au susţinut că acţiunea nu este întemeiată pe dispoziţiile art. 66 alin. (2) din legea nemodificată, în motivarea în fapt au arătat că unitatea este obligată să-i recompenseze în calitatea lor de inventatori. Or, din analiza art. 66 nu rezultă că inventatorii au dreptul la un alt fel de despăgubiri decât cele datorate ca urmare a refuzului unităţii de a negocia, pentru a se putea reţine că pretenţiile în cauza de faţă nu au acelaşi izvor de drept cu cele din acţiunea intentată în anul 1997. Aşadar, în mod corect tribunalul a reţinut existenţa autorităţii de lucru judecat chiar dacă prima acţiune s-a respins ca fiind prescrisă şi chiar dacă perioada de valabilitate a brevetului este de 20 de ani. Această perioadă prevăzută de lege, perioadă de protecţie, conferă titularului de brevet dreptul de a exploata exclusiv invenţia, dar nu conferă şi inventatorului dreptul de a pretinde despăgubirile la care face referire art. 66 pe tot intervalul.
Întrucât pârâta foloseşte invenţia, nu a avut loc o transmitere de drept a brevetului către inventatori, pentru ca aceştia să poată pretinde dezdăunări pentru folosirea invenţiei în mod nejustificat.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de către reclamanţi critica, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte:
Hotărârea este nelegală, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa a stabilit greşit raportul juridic dintre părţi, faţă de probatoriul administrat. Acest raport juridic nu poate fi redus numai la anularea tuturor drepturilor băneşti legale cuvenite inventatorilor.
Atât problema excepţiei cât şi a fondului nu au fost tratate conform legislaţiei în vigoare. Invenţia reclamanţilor a fost premiată cu Medalia de Aur la al treilea Salon Internaţional al Invenţiilor, astfel încât tratarea ei în acest mod de justiţie pune multe semne de întrebare.
Hotărârea este nelegală, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legislaţiei în materia invenţiilor.
De asemenea, au fost încălcate prevederile art. 315 C. proc. civ.
Obiectul acţiunii reclamanţilor este clar şi nu poate fi interpretat, astfel încât nu sunt incidente în cauză prevederile art. 1201 C. civ., nefiind identitate de obiect. Reclamanţii s-au adresat instanţei pentru că pârâta a folosit invenţia fără acordul lor. Această utilizare a invenţiei fără acordul inventatorilor vine în contradicţie cu prevederile art. 5, art. 39, art. 46, art. 66 alin. (1) şi (3) şi art. 67 din Legea nr. 64/1991 precum şi cu întreaga legislaţie în vigoare armonizată cu legislaţia europeană în domeniul proprietăţii intelectuale. Potrivit acestor dispoziţii, titularul care are în patrimoniul său o invenţie are obligaţia să-i remunereze pe autorii invenţiei, mai ales când obţine beneficii importante de pe urma ei.
Titularul de brevet, pârâta, îşi arogă drepturi pe care nu le are, considerând că numai ea trebuie să obţină câştiguri de pe urma brevetului, nu şi inventatorii. Conform art. 66 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, în termen de 6 luni titularul de brevet trebuia să cedeze inventatorilor drepturile asupra brevetului de invenţie.
Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea recursului, nefiind îndeplinite cerinţele art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Analizând hotărârea instanţei de apel, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs şi în raport de dovezile administrate înaintea instanţelor de fond, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
1. Conform art. 304 pct. 8 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi cerută când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Prin acest motiv se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Motivul de modificare priveşte situaţia în care, deşi actul juridic dedus judecăţii este cât se poate de clar, fiind „vădit neîndoielnic", instanţa îi schimbă natura, dându-i o altă calificare, ori înţelesul.
Aceste aspecte nu se regăsesc în critica întemeiată de recurenţi pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În realitate, criticile încadrate în motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., sunt argumente pentru susţinerea motivului de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., analizate de instanţă conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ.;
2. În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenţii au invocat încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 5, art. 39, art. 46, art. 66 alin. (1) şi (3), art. 67 din Legea nr. 64/1991 şi a întregii legislaţii aflată în vigoare în materia invenţiilor, armonizată cu legislaţia europeană în domeniul proprietăţii intelectuale. De asemenea, au fost nesocotite dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
Critica privitoare la eludarea dispoziţiilor procedurale menţionate nu este întemeiată. În considerentele instanţei de recurs s-a reţinut că, faţă de precizările de acţiune făcute de reclamanţi, instanţele nu au fixat cadrul procesual în limitele căruia ar fi trebuit să aibă loc judecata.
Or, în fond după casare, ambele instanţe au analizat atât aspectele invocate la termenul din 13 decembrie 2001, ca răspuns al reclamanţilor la întâmpinare, cât şi precizările ulterioare făcute înaintea instanţelor de rejudecare. Drept urmare, problema reţinută în hotărârea instanţei de recurs a fost cercetată de „judecătorii fondului", aşa cum impune art. 315 C. proc. civ.
Cât priveşte aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor legii materiale speciale, Înalta Curte a considerat că în mod corect instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile art. 5 şi art. 39 din Legea nr. 64/1991 nu sunt incidente în cauză.
Astfel, obiectul acţiunii îl constituie obligarea pârâtei la plata de despăgubiri, materiale şi morale, pentru acoperirea prejudiciului suferit de reclamanţi ca urmare a folosirii fără drept a invenţiei realizate de aceştia.
Or, art. 5 reglementează dreptul la brevetul de invenţie, atunci când inventatorul este salariat, iar art. 39 priveşte ipoteza renunţării la brevet, în tot sau în parte, de către titularul acestuia. De vreme ce în cauză nu s-a invocat nelegalitatea emiterii brevetului pe numele pârâtei sau nerespectarea de către titular a obligaţiei de a comunica inventatorului intenţia sa de renunţare la brevet, aplicarea corectă a acestor texte de lege nu trebuia verificată de instanţa superioară de fond.
De asemenea, textul conform căruia drepturile băneşti ale autorului unei realizări tehnice, care este nouă la nivelul unei unităţi şi utilă acesteia, se stabilesc prin contract încheiat între autor şi unitate, nu sunt incidente în speţă, ceea ce s-a dedus judecăţii fiind aprecierea drepturilor cuvenite în temeiul realizării unei invenţii.
Recurenţii au invocat şi încălcarea prevederilor art. 66 alin. (1)-(3) din Legea nr. 64/1991. Potrivit art. 66 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, în forma în vigoare înainte de modificarea prin Legea nr. 203/2002, drepturile băneşti cuvenite inventatorilor pentru invenţiile brevetate, aplicate, parţial recompensate sau nerecompensate până la data intrării în vigoare a prezentei legi se vor negocia între inventator şi unitatea care a aplicat invenţia. În aceste cazuri, negocierea va începe de la drepturile băneşti maxime cuvenite inventatorului, prevăzute în legea aplicabilă la data înregistrării cererii de brevet. În cazul neînţelegerii între părţi, drepturile băneşti se vor stabili potrivit prevederilor art. 62.
De vreme ce din acest text nu rezultă că inventatorii au dreptul şi la alte despăgubiri, decât cele decurgând din paguba suferită ca urmare a refuzului unităţii titulare de brevet de a negocia, în mod corect s-a reţinut autoritatea de lucru judecat. Într-un litigiu anterior, aşa cum confirmă chiar reclamanţii, acţiunea prin care aceeaşi reclamanţi solicitau obligarea aceleiaşi pârâte la plata drepturilor cuvenite în calitate de autori ai invenţiei „Unsoare pentru Rulmenţii Cilindrilor de Laminoare", a fost respinsă irevocabil, considerându-se că dreptul la acţiune s-a prescris extinctiv.
Instanţele de fond au apreciat în mod corect identitatea obiectului din litigiul de faţă cu obiectul litigiului anterior, scopul urmărit prin ambele cereri introductive de instanţă fiind acelaşi: obţinerea de drepturi băneşti decurgând din aplicarea de către pârâtă a invenţiei ai cărei autori sunt reclamanţii.
Pe de altă parte, nu este întemeiată nici critica privind daunele cuvenite inventatorilor ca urmare a folosirii invenţiei de către pârâtă, fără acordul lor. Pârâta este titulara brevetului de invenţie cu o durată de valabilitate de 20 de ani de la data depozitului, care este 10 noiembrie 1989. Drept urmare, faţă de dispoziţiile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, aceasta are un drept exclusiv de exploatare până în noiembrie 2009, fără să fie necesar acordul inventatorilor.
Chiar inventatorii au susţinut că pârâta a aplicat invenţia. În consecinţă, nu poate fi reţinută critica în sensul că dreptul asupra brevetului de invenţie s-ar fi transmis inventatorilor, prin efectul legii.
În egală măsură, deşi trimiterea la legislaţia internaţională în materie s-a făcut numai generic, Înalta Curte nu a identificat încălcarea de drepturi recunoscute prin Convenţia privind brevetul european din 1973 respectiv, Convenţia de la Paris din 1883.
Având în vedere cele mai sus reţinute, criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii N.G.V. şi A.M. împotriva deciziei nr. 75A din 23 martie 2006 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 316/2006. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 161/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
