ICCJ. Decizia nr. 277/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 277.
Dosar nr. 26797/1/200.
(nr. vechi 10335/2005)
Şedinţa publică din 16 martie 2006
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 202 din 1 martie 2004 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, a fost respinsă ca neîntemeiată, cererea precizată formulată de reclamantul C.A., în contradictoriu cu pârâţii SC M. SA Slobozia şi L.N. pentru constarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare nr. 42 din 10 ianuarie 2001 încheiat între cei doi pârâţi.
A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC M. SA Slobozia împotriva chematei în garanţie A.P.A.P.S.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă, a reţinut că imobilul în litigiu, care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare s-a solicitat a fost preluat de la reclamant în baza Legii nr. 119/1948, cu titlu valabil şi că actul de înstrăinare a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
A mai reţinut instanţa de fond că nu sunt întrunite cerinţele art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, invocat de reclamant ca temei al cererii în constatarea nulităţii întrucât naţionalizarea bunului în litigiu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 119/1948, lege care nu contravenea Constituţiei din anul 1949, în vigoare la data preluării.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul C.A., susţinând că imobilul a fost preluat fără titlu valabil şi cu încălcarea Constituţiei din anul 1948, fiindu-i naţionalizate atât construcţia cât şi terenul aferent.
A mai arătat că, sentinţa primei instanţe a fost dată cu încălcarea normelor de procedură privind citarea, prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
Sub acest aspect, a arătat că deşi intimatul pârât L.N. a fost căsătorit cu L.J., la data încheierii contractului a cărei anulare se cere, nu s-a dispus citarea acesteia în cauză, contrar dispoziţiilor art. 30 C. fam.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia nr. 209/A din 2 martie 2005, a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant C.A., împotriva sentinţei civile nr. 202/F din 1 martie 2004, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa.
Pentru a decide astfel, curtea de apel, a reţinut, în esenţă, că prima instanţă în mod corect a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu valabil, cu respectarea Constituţiei şi a legilor în vigoare la data preluării.
Naţionalizarea presei de ulei proprietatea reclamantului s-a făcut cu titlu valabil, deoarece a fost respectat criteriul stabilit de art. 1 pct. 56 teza finală din Legea 119/1948, bunul având o capacitate de producţie de 700 kg în 24 ore (peste cea de 500 prevăzută în lege).
Împrejurarea că apelantul nu a primit despăgubiri, nu are relevanţă sub aspectul preluării bunurilor, întrucât art.6 din Legea nr. 119/1948 prevedea că acestea trec în proprietatea statului „prin efectul naţionalizării", trecerea nefiind condiţionată de plata despăgubirilor care se stabilesc ulterior conform procedurii prevăzute de art. 11 alin. (3) şi art. 13-15 din lege.
A respins ca neîntemeiată şi susţinerea potrivit căreia obiectul naţionalizării l-a constituit numai presa de ulei, nu şi construcţia şi terenul, întrucât capacitatea de producţie a presei de ulei (700 kg/24 are/a fost considerată mică întreprindere.
În certificatele nr. 87832/1990 şi 82685/1990 eliberate de Arhivele Statului (filele 15-16) se menţionează că presa de ulei proprietatea reclamantului figura în tabelul întreprinderilor naţionalizate.
Cât priveşte critica referitoare la necitarea în cauză a soţiei intimatului L.N., respectiv L.J., curtea a reţinut că judecata în faţa primei instanţe a avut loc în cadrul procesual stabilit de reclamant şi cu respectarea dispoziţiilor art. 129 alin. final C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.A. întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. invocând în esenţă următoarele:
- bunurile în litigiu au devenit, prin efectul art. 30 alin. (1) C. fam., proprietatea comună a soţilor L.N. şi L.J. astfel că orice litigiu ulterior, referitor la proprietatea şi posesia acestora trebuind a se judeca, obligatoriu, în contradictoriu cu ambii soţi, coproprietari.
Dat fiind că norma juridică inclusă în art. 30 alin. (1) C. fam. este de ordine publică, imperativă şi de strictă interpretare, „motivarea instanţei de fond potrivit căreia coproprietara L.J. nu trebuie să fie parte în proces deoarece nu a semnat contractul" nu poate acoperi cazul de nulitate a sentinţei atacate prevăzut de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce impune admiterea excepţiei nulităţii absolute a hotărârii cu consecinţa casării cu trimitere spre rejudecare.
- greşit cele două instanţe au reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu valabil, cu respectarea Constituţiei din anul 1948, în vigoare la data naşterii raporturilor juridice generatoare ale litigiului.
Sub acest aspect, ambele instanţe au nesocotit dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 prin care se statuează că, „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale numai şi exclusiv acele bunuri dobândite în baza unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".
Or, Constituţia României din anul 1948, conţine norme juridice de maximă generalitate, redactate, în majoritatea lor, în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi tratatele internaţionale ratificate, dintre acestea prezentând relevanţă art. 8 prin care „proprietatea particulară şi dreptul la moştenire erau recunoscute şi garantate prin lege", şi art. 11 prin care se stabilea că în cazuri excepţionale, mijloacele de producţie pot deveni proprietatea statului, în condiţiile prevăzute de lege.
Printr-o normă juridică de ordine publică, inclusă în art. 11 din Legea nr. 119/1948, normă concordantă cu principiile constituţionale inserate în art. 8 şi art. 11 din Constituţia României din 1948, se preciza că statul va acorda despăgubiri proprietarilor şi acţionarilor întreprinderilor naţionalizate, reglementând în mod expres şi limitativ situaţiile în care nu erau acordate despăgubiri.
Efect al aplicării Legii nr. 119/1948, s-a trecut în proprietatea statului numai presa cu capacitatea de 700 kg, nu şi construcţia şi terenul aferent.
Lipsa oricărui titlu valabil al statului asupra suprafeţei de teren este dovedită cu hotărârea Comisiei Locale Sălcioara de aplicare a Legii fondului funciar prin care i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului.
În ceea ce priveşte analiza condiţiilor de validitate a contractului, instanţa de apel ca şi instanţă de fond a omis a se pronunţa asupra faptului că buna credinţă trebuie să existe în momentul încheierii actului, condiţie neîndeplinită în cauză dedusă judecăţii, întrucât părţile aveau cunoştinţă de faptul că imobilele în discuţie au intrat în proprietatea statului prin naţionalizare, nedepunând un minim de efort, diligenţă pentru a verifica dacă s-au respectat prevederile Legii nr. 119/1948 cu ocazia preluării.
Recursul declarat este nefondat.
Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie".
În speţă, la primul termen de judecată, 15 februarie 2003 recurentul-reclamant a precizat că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie numai anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 42 din 10 ianuarie 2001 încheiat între SC M. SA Ialomiţa şi L.N.
La acelaşi termen pârâtul L.N. a precizat că cererea de chemare în garanţie a SC M. SA Ialomiţa este formulată numai în numele acesteia întrucât contractul de vânzare-cumpărare nu s-a încheiat şi cu soţia sa, L.J.
Reţinând precizările părţilor, instanţa a dispus scoaterea din cauză a numitei L.J.
Prin urmare, judecata în faţa primei instanţe s-a desfăşurat în cadrul procesual stabilit de reclamant, astfel încât critica recurentului este nefondată.
Nici cel de al doilea motiv de recurs nu este întemeiat.
Potrivit Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2003, preluările de imobile, efectuate în baza Legii nr. 119/1948, sunt prezumate ca fiind făcute cu titlu valabil.
În raport cu caracteristicile tehnice ale morii, având o capacitate de producţie de 700 kg în 24 ore, peste cea de 500 prevăzută de art. 1 pct. 56 din Legea nr. 119/1948, moara avea caracter industrial, aşa încât considerentele avute în vedere de cele două instanţe, sub acest aspect, apar ca fiind corecte.
În consecinţă, este nefondată şi critica vizând faptul că obiectul naţionalizării l-a constituit numai presa de ulei, nu şi construcţia şi terenul, întrucât faţă de capacitatea de producţie aceasta a fost considerată mică întreprindere.
Faţă de cele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de C.A. împotriva deciziei civile nr. 209/A din 2 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2766/2006. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2735/2006. Civil → |
|---|
