ICCJ. Decizia nr. 291/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 291
Dosar nr. 6625/117/2006
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2009
Constată că prin sentinţa civilă nr. 340 din 3 mai 2007 a Tribunalului Cluj a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii U.Z., U.A., V.A., S.U.E. împotriva pârâtului Primarul municipiului Cluj-Napoca şi în consecinţă, a fost anulată dispoziţia nr. 2182 din 27 iunie 2006 emisă de pârât, iar acesta obligat să emită o nouă dispoziţia prin care să dispună restituirea în natură către reclamanţi a părţilor rămase neînstrăinate din imobilul înscris în C.F. 8719 Cluj, nr. top. 11126, respectiv, terenul de 492 mp evidenţiat în C.F., precum şi apartamentele nr. 1 şi 2 având nr. top.11126/1/I şi 11126/1/II înscrise în C.F. indiv. nr. 120596 şi 120936, iar pentru apartamentul nr. 3, având nr. top. 11126/1/III şi terenul aferent, să le facă propunere pentru acordarea despăgubirilor în condiţiile legii speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Au fost respinse cererile de intervenţie în interesul pârâtului formulate de intervenienţii T.V., M.D. şi M.F.
A fost respinsă acţiunea faţă de pârâta Primăria municipiului Cluj-Napoca, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că prin dispoziţia nr. 2182/2006 a Primarului municipiului Cluj-Napoca s-a respins notificarea antecesoarei reclamanţilor, (L.A.M.H., decedată la data de 24 august 2005), prin care aceasta a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Cluj-Napoca, pe motiv că imobilul nu face obiectul Legii nr. 10/2001, fiind preluat în baza unor decizii date de Ministerul Finanţelor nr. 58582/1949 şi nr. 69102/1949, pe baza avizului comisiei de lichidare C.A.S.B.I.
Anterior, L.A.M.H. a intentat acţiuni în instanţă pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, pentru cele trei apartamente situate în imobil şi, cu toate că hotărârile pronunţate sunt contradictorii în ceea ce priveşte calificarea valabilităţii titlului de preluare de către stat, două dintre ele statuând în sensul că trecerea în proprietatea de stat s-a făcut fără titlu (pentru apartamentele nr. 1 şi 2, cumpărate de foştii chiriaşi M. şi T., actualii intervenienţi accesorii), iar cea vizând apartamentul nr. 3, dobândit de C.I. şi C.V., a stabilit că preluarea s-a făcut cu titlu, în concepţia art. 1 din Legea nr. 112/1995, existenţa acestor contradicţii este lipsită de relevanţă. Aceasta, întrucât fac obiectul Legii nr. 10/2001 atât imobilele preluate fără titlu, cât şi cele preluate cu titlu, după cum rezultă din art. 2 lit. h) şi i) din lege.
Pentru partea înstrăinată chiriaşilor prin contract de vânzare-cumpărare, a cărui validitate a fost menţinută prin hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv apartamentul nr. 3, s-a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, iar măsurile reparatorii cuvenite sunt în echivalent, constând în despăgubiri în condiţiile legii speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în timp ce partea rămasă neînstrăinată, (terenul de 492 mp şi apartamentele nr. 1 şi 2), trebuie restituită în natură, potrivit art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001.
Urmare a admiterii acţiunii reclamanţilor au fost respinse cererile de intervenţie în interesul Primarului municipiului Cluj-Napoca de către T.V. şi M.D. şi F., foştii chiriaşi ai apartamentelor nr. 1 şi 2, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii, care au solicitat schimbarea în parte a acesteia, în sensul obligării intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în faţa primei instanţe, reprezentând onorariul avocaţial achitat potrivit chitanţei nr. 06059102 din 13 martie 2007, în valoare de 1.000 lei.
Sentinţa a fost atacată cu apel şi de către pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca, acesta solicitând schimbarea hotărârii sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.
În motivare, pârâtul a susţinut că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică, întrucât imobilul în discuţie nu face obiectul Legii nr. 10/2001, preluarea de către stat nefiind guvernată de o normă legală aferentă perioadei 6 martie 1945-22 decembrie 2989. În speţă, având în vedere că înfiinţarea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.) s-a făcut în temeiul Legii nr. 91 din 9 februarie 1945, se poate concluziona că preluarea nu a fost abuzivă, deoarece s-a făcut pentru motive care ţineau de siguranţa statului şi de perioada de război, iar împrejurarea că preluarea efectivă s-a realizat la o dată ulterioară este lipsită de importanţă.
Împotriva hotărârii au exercitat apel şi intervenienţii accesorii M.D. şi M.F., care au solicitat schimbarea acesteia în sensul respingerii în întregime a acţiunii reclamanţilor şi admiterii cererii lor de intervenţie, deoarece greşit s-a reţinut incidenţa autorităţii de lucru judecat şi a preluării imobilului în litigiu în cadrul perioadei de referinţă a Legii nr. 10/2001.
Este corect precizat că în privinţa celor trei apartamente ce compun imobilul s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti irevocabile contradictorii asupra existenţei ori inexistenţei titlului de trecere a imobilului în proprietate de stat, începând cu sentinţa civilă nr. 15085/1997 a Judecătoriei Cluj-Napoca, ce a soluţionat plângerea intentată de L.A.M.H. ţinând seama de dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Este vorba, apoi, despre deciziile civile nr. 1816 din 12 septembrie 2003, ce a avut ca obiect apartamentul nr. 1, nr. 2405 din 15 octombrie 2003, pentru apartamentul nr. 2, şi nr. 2520 din 27 octombrie 2003, referitoare la apartamentul nr. 3, doar contractul de vânzare-cumpărare pentru acesta din urmă fiind menţinut în vigoare de către instanţa de judecată.
Intervenienţii au arătat de ce nu există identitatea de părţi cerută prin art. 1202 C. civ., raportându-se la persoanele care au reprezentat în instanţă unitatea administrativ-teritorială, respectiv Statul Român, au prezentat argumente în legătură cu evoluţia legislativă a noţiunii de „titlu", invocând faptul că niciodată reclamanţii, în cadrul litigiilor anterioare, nu au cerut, printr-un petit expres, să se constate preluarea fără titlu a imobilului de către stat, concluzia fiind aceea că nu sunt întrunite cerinţele art. 1202 C. civ.
Ca atare, s-a susţinut că nu se poate reţine caracterul abuziv al preluării imobilului, iar Legea nr. 10/2001 este inaplicabilă.
Apelurile au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia civilă nr. 413/A a Curţii de Apel Cluj.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a stabilit în mod corect, în concordanţă cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, că se impune restituirea în natură către reclamanţi a apartamentelor nr. 1 şi 2 din imobil, în privinţa cărora contractele de vânzare-cumpărare perfectate cu foştii chiriaşi, în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Aceasta întrucât, independent de reprezentantul legal pe care l-a avut Statul Român ori unitatea administrativ teritorială, Municipiul Cluj-Napoca, în procesele anterioare ce au vizat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare intervenite asupra celor trei apartamente, dispoziţia emisă asupra notificării antecesoarei reclamanţilor, nr. 2182 din 27 iunie 2006, ulterioară rămânerii irevocabile a hotărârilor judecătoreşti în toate cele trei procese, dar şi după intrarea în vigoare a art. VI din Titlul I al Legii nr. 247/2005, este dată cu nesocotirea vădită a acestei norme imperative, care stabileşte obligativitatea restituirii în natură a imobilelor înstrăinate cu încălcarea prevederilor legale.
Toate cele trei procese care s-au finalizat prin pronunţarea deciziilor civile nr. 1816 din 12 septembrie 2003, nr. 2405 din 15 octombrie 2003 şi nr. 2520 din 27 octombrie 2003, de către Curtea de Apel Cluj, au avut în vedere dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, referitoare la buna ori reaua-credinţă a chiriaşilor cumpărători şi consecinţele ce decurg asupra valabilităţii ori nevalabilităţii actelor juridice de înstrăinare.
Deşi arată că nu se poate reţine excepţia autorităţii de lucru judecat în legătură cu caracterul titlului de preluare a imobilului de către stat, susţinând că, într-adevăr, problema existenţei titlului de preluare şi a valabilităţii lui a fost cercetată de către instanţe doar incidental, intervenienţii M. omit să ia în calcul că, în Decizia civilă nr. 1816/2003 a Curţii de Apel Cluj, dată în contradictoriu chiar cu aceştia (care au avut calitatea de pârâţi în dosarul nr. 3870/2003) se reţine, ceea ce, indubitabil, este opozabil actualilor apelanţi, că imobilul din Cluj-Napoca, a fost preluat fără titlu în patrimoniul statului, împrejurare statuată prin raportare la o hotărâre judecătorească anterioară, sentinţa civilă nr. 15085 din 8 decembrie 1997 a Judecătoriei Cluj-Napoca, care tranşează această chestiune juridică.
S-a reţinut, în acelaşi timp,că tot în conţinutul deciziei civile nr. 1816/2003 a Curţii de Apel Cluj, opozabilă intervenienţilor şi intrată în puterea lucrului judecat, au fost clarificate împrejurările privitoare la lipsa titlului de preluare, la reaua lor credinţă la data cumpărării apartamentului nr. 1 şi incidenţa art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, constatări ce determină şi aplicarea prevederilor art. VI din Titlul I al Legii nr. 247/2005.
De asemenea, s-a reţinut că în mod eronat au pretins apelanţii M. că în considerentele hotărârii criticate s-a instituit o prezumţie absolută de preluare abuzivă a imobilului, ceea ce ar fi contrar jurisprudenţei C.E.D.O. şi nu ar face posibilă o apreciere adecvată de către instanţă, pe baza elementelor concrete ale cauzei, prin simplul fapt că bunul a trecut în proprietate de stat după data de 6 martie 1945 (respectiv, în temeiul Decretului nr. 228/1948 pentru desfiinţarea C.A.S.B.I. şi reglementarea conservării, administrării şi lichidării bunurilor administrate de această casă, prin emiterea deciziilor din anul 1949 de către Ministerul Finanţelor), de vreme ce Legea nr. 10/2001 reglementează, expres, caracterul abuziv al unei astfel de preluări, în conţinutul art. 1 alin. (1) lit. h) şi i), incluzând în această categorie orice alte imobile preluate cu titlu valabil, în concepţia art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, dar şi orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării.
A fost găsit neîntemeiat şi apelul reclamanţilor, care a vizat exclusiv neacordarea cheltuielilor de judecată ce li s-au ocazionat în faţa primei instanţe, pe baza art. 274 C. proc. civ., în condiţiile în care reclamanţii au pretins că sunt îndreptăţiţi să recupereze de la pârâţi cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţial suportat prin chitanţa nr. 06059102 din 13 martie 2007 (în cuantum de 1.000 lei), deşi această chitanţă la care au făcut trimitere nu există la dosar, nedepunându-se nici în faţa tribunalului şi nici în dosarul de apel.
Împotriva deciziei au declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca şi intervenienţii accesorii M.D. şi M.F.
1) Pârâtul a susţinut caracterul nelegal al deciziei sub următoarele aspecte:
- Deşi în considerentele deciziei se reţine existenţa unor hotărâri contradictorii asupra calificării valabilităţii titlului statului, se trece cu uşurinţă peste noţiunea „cu titlu" aşa cum rezultă ea din dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 112/1995.
Aceasta, întrucât în speţă este vorba de un imobil care intră sub incidenţa Legii nr. 91 din 9 februarie 1945 privind înfiinţarea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.), potrivit căreia se reglementa „administrarea bunurilor mobile şi imobile, aparţinând persoanelor prevăzute de art. 8 din Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944 şi anume: statele german şi ungar, persoanele fizice şi juridice de naţionalitate germană sau ungară, ori persoanele cu reşedinţa sau sediul în teritoriul Germaniei sau Ungariei ori în teritoriile ocupate".
Cu toate că există o listă anexă în care apar bunurile care au făcut obiectul confiscării, nu se poate spune că este vorba tot de o preluare abuzivă.
Având în vedere că Legea nr. 91 din 9 februarie 1945 este anterioară datei de 6 martie 1945, data instalării primului guvern comunist în România, bunurile mobile sau imobile care au intrat sub incidenţa ei nu pot fi considerate ca făcând parte din categoria bunurilor preluate abuziv.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Intervenienţii M. au formulat critici, susţinând următoarele:
- Încălcarea, de către instanţa de apel, a principiului contradictorialităţii, în condiţiile în care Decizia recurată se întemeiază, în principal, pe dispoziţiile art. VI din Titlul I al Legii nr. 247/2005 („imobilele înstrăinate cu încălcarea prevederilor legale, obiect al unor acte desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, notificate potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se restituie în natură"), în condiţiile în care nici sentinţa apelată şi nici părţile nu au invocat acest text, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
- Nemotivarea respingerii apelului Primarului municipiului Cluj-Napoca (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Astfel, deşi instanţa reţine în considerente că a luat în examinare apelurile declarate de toate părţile în proces şi apoi, că toate apelurile sunt nefondate, respingerea apelului pârâtului s-a făcut fără niciun fel de motivare. Cum recurenţii sunt intervenienţi în interesul pârâtului, înţeleg să invoce acest viciu al hotărârii, de natură să afecteze dreptul de apărare al pârâtului.
- Interpretarea greşită a dispoziţiilor legale aplicabile (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Instanţa a făcut o aplicare eronată a prevederilor Legii nr. 10/2001 referitoare la restituirea în natură a bunurilor, întrucât, chiar în condiţiile anulării irevocabile a actului de înstrăinare subsecvent, trebuia să mai fie îndeplinite două condiţii: preluarea abuzivă a bunului; cel care revendică să fie fostul proprietar sau moştenitorul acestuia.
Or, în speţă, nu este incidentă situaţia unei preluări abuzive, pentru că motivele preluării nu sunt cele specifice statului comunist, ţinând mai degrabă de interesele superioare de război ale României.
Este vorba despre o prezumţie relativă de preluare abuzivă care admite, în concret, dovada contrară şi de aceea, raportat la considerentele deciziei, recurenţii înţeleg să invoce excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 44 alin. (2) din Constituţie.
- Interpretarea greşită a susţinerilor recurenţilor şi a actelor depuse la dosarul cauzei, în condiţiile în care proiectul de lege care nu a trecut de Parlament preconiza stabilirea caracterului abuziv al preluărilor făcute de C.A.S.B.I., ceea ce înseamnă că intenţia legiuitorului trebuie înţeleasă în sensul că în această situaţie nu este incidentă Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a reţinut în mod eronat că prin proiectul de lege se urmărea ca aceste imobile să fie exceptate şi deci, prin respingerea proiectului intenţia legiuitorului a fost să menţină aceste bunuri în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Intimaţii au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursurilor arătând, în esenţă, că preluarea imobilului în litigiu de către stat s-a făcut fără titlu, iar Legea nr. 91/1945 a fost modificată succesiv (prin Legea nr. 826/1946, Legea nr. 998/1946 şi Decretul nr. 228/1948), acte normative promulgate după 6 martie 1945, data de referinţă a Legii nr. 10/2001.
Examinând cu prioritate aspectul vizând sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 (conform precizării ulterioare, fila 49, recurs), Înalta Curte a constatat că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru a da curs solicitării. Aceasta, faţă de împrejurarea că aprecierea asupra modalităţii de preluare şi a valabilităţii titlului statului s-au realizat în procese anterioare ale părţilor, astfel încât, chiar în ipoteza admiterii invocatei neconstituţionalităţi nu ar fi putut avea drept consecinţă suprimarea efectelor autorităţii de lucru judecat ale hotărârilor irevocabile anterioare.
Contrar susţinerii recurenţilor, în ipoteza admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, aceştia nu ar fi putut să demonstreze în faţa instanţei faptul că preluarea imobilului s-a făcut cu titlu valabil, pentru că aceasta ar fi însemnat să combată şi să demonstreze în contra statuărilor făcute printr-o hotărâre judecătorească (Decizia nr. 1816 din 12 septembrie 2003 a Curţii de Apel Cluj) intrată în puterea lucrului judecat.
Examinând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată următoarele:
1) Recursul declarat de Primarul municipiului Cluj este nefondat şi urmează să fie respins în consecinţă:
Astfel, criticile pârâtului care vizează nevalabilitatea titlului statului ignoră faptul că această chestiune a fost tranşată jurisdicţional anterior şi ca atare, ea nu mai poate fi supusă unei noi evaluări a instanţei de judecată, pentru că hotărârea irevocabilă care a statuat asupra acestui aspect se impune în prezenta cauză prin efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.
În acest sens, se constată că prin Decizia civilă nr. 1816 din 12 septembrie 2003 a Curţii de Apel Cluj, care a soluţionat irevocabil litigiul având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului încheiat de pârâţii M., s-a reţinut preluarea fără titlu valabil a imobilului de către Statul Român şi reaua-credinţă a dobânditorilor la încheierea actului (cu consecinţa desfiinţării contractului).
În litigiul care a tranşat astfel asupra nevalabilităţii titlului statului, unitatea administrativ-teritorială (municipiul Cluj) în reprezentarea căreia stă în prezentul proces recurentul-pârât, a avut calitatea de parte (fiind reprezentată de consiliul local, cel care, ca organ de conducere al persoanei juridice procedase la încheierea contractului de vânzare-cumpărare).
Ca atare, fiind vorba de statuări jurisdicţionale făcute într-o procedură judiciară în care unitatea administrativ-teritorială pe care o reprezintă recurentul a stat în judecată, efectul pozitiv al lucrului judecat pe acest aspect (al nevalabilităţii titlului statului) se manifestă cu caracter absolut, nefiind susceptibil de dovada contrară.
Potrivit art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ., prezumţia de lucru judecat (forma în care se manifestă autoritatea de lucru judecat, atunci când nu există identitatea de elemente reglementată de art. 1202 C. civ., ci doar o suprapunere a chestiunii litigioase) are caracter absolut în relaţia dintre părţile procesului, care nu vor putea să demonstreze în contra a ceea ce s-a statuat.
Ca atare, aspectul incidental dedus judecăţii anterior (în legătură cu nevalabilitatea preluării bunului de către stat) şi pe care instanţa a trebuit să-l soluţioneze în prealabil, pentru a se putea pronunţa asupra nulităţii invocate a contractului de vânzare-cumpărare, a intrat în autoritate de lucru judecat, care se repercutează în prezentul proces prin efectul ei pozitiv (care interzice reluarea dezbaterii asupra acestui aspect).
În ce priveşte susţinerea că imobilul nu ar intra sub incidenţa Legii nr. 10/2001 (raportat la momentul la care a fost preluat bunul), acest aspect a fost de asemenea, dezlegat în procesul anterior, unde valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare asupra imobilului din litigiu a fost analizată cu referire la dispoziţiile art. 46 alin. (2) [actualmente art. 45 alin. (2)] din Legea nr. 10/2001.
Pentru aceste considerente, constatând că, chestiunea nevalabilităţii titlului statului a fost tranşată de o manieră irevocabilă, care nu mai permite formularea criticilor de nelegalitate decât prin încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat, recursul pârâtului urmează să fie respins ca nefondat.
2. Cu privire la recursul intervenienţilor accesorii, se constată de asemenea, că are caracter nefondat. Astfel:
- Critica vizând încălcarea principiului contradictorialităţii, cu motivarea că instanţa ar fi făcut referire la un alt text de lege (art. VI din Titlul I al Legii nr. 247/2005) care nu ar fi constituit temei al pretenţiilor reclamanţilor şi nici nu a fost reţinut de prima instanţă în motivarea sentinţei, nu poate fi primită.
Contrar susţinerii recurenţilor, instanţa de apel nu a schimbat temeiul juridic, motivându-şi soluţia pe baza unor texte de lege care s-ar fi situat în afara dezbaterii judiciare.
Reclamanţii şi-au fundamentat în drept cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, iar prima instanţă, motivând soluţia de restituire în natură a făcut referire la dispoziţiile art. 7, art. 9 din Legea nr. 10/2001 şi art. VII (menţionat dintr-o evidentă eroare materială întrucât textul se referă la republicarea legii, fiind vorba în realitate, de art. VI) din Legea nr. 247/2005.
Ca atare, indicarea în considerentele deciziei de apel a textului menţionat nu reprezintă altceva decât justificarea soluţiei vizând restituirea în natură a unei părţi din imobil în acelaşi cadru legal în care procedase şi prima instanţă (cu respectarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată).
- Susţinerea referitoare la nemotivarea respingerii apelului primarului nu se poate constitui într-o critică de nelegalitatea de natură să ducă la admiterea recursului.
Pe de o parte, Decizia analizează criticile formulate atât de către pârât cât şi de către intervenienţi cu privire la nevalabilitatea titlului statului (faptul că aceste critici sunt redate distinct, conform cererii de apel a fiecărei părţi şi apoi, cercetate împreună fiind impus de necesitatea definitivării analizei pe unul din aspectele deduse judecăţii prin cele două apeluri).
Pe de altă parte, recurenţii invocă acest aspect, cu repercusiuni, cum susţin, asupra dreptului de apărare al pârâtului, din poziţia procesuală de intervenienţi accesorii.
Or, nesocotirea dreptului de apărare al uneia dintre părţi, în măsura în care a avut loc, poate fi invocată de către partea lezată şi care ar justifica astfel, un interes.
În speţă însă prin criticile formulate în recursul declarat, pârâtul nu invocă un asemenea motiv de nelegalitate.
- Criticile vizând modalitatea în care bunul a intrat în patrimoniul statului şi faptul că statul ar deţine un titlu valabil asupra acestuia, nu pot fi primite pentru considerente arătate anterior cu privire la recursul pârâtului.
Astfel, în egală măsură recurenţilor intervenienţi li se opune statuarea anterioară a instanţei (Decizia nr. 1816/2003 a Curţii de Apel Cluj) în legătură cu nevalabilitatea titlului statului.
Fiind părţi în acel litigiu, recurenţilor le sunt opozabile, cu valoarea relativităţii, efectele hotărârii judecătoreşti.
Această relativitate presupune pe de o parte, relativitatea efectelor obligatorii (respectiv, executarea raportului judiciarmente stabilit) şi pe de altă parte, relativitatea lucrului judecat.
Sub acest ultim aspect, astfel cum s-a arătat anterior, părţile nu mai pot pune în discuţie, în cadrul unui alt proces, ceea ce o primă instanţă a rezolvat deja (indiferent că este vorba de o chestiune litigioasă dedusă judecăţii pe cale principală sau incidentală).
Cea de-a doua instanţă nu numai că nu poate relua dezbaterile asupra acestui aspect (în speţă, nevalabilitatea titlului statului), dar este obligată să ţină seama de ceea ce s-a tranşat deja jurisdicţional pentru că altminteri, s-ar nesocoti principiul autorităţii de lucru judecat, care, în manifestarea efectului său pozitiv presupune ca o instanţă să nu contrazică ceea ce a statuat o instanţă anterioară.
- Faptul că susţinerile recurenţilor-intervenienţi (în legătură cu un proiect de lege care nu a fost adoptat de Parlament) ar fi fost interpretate greşit de către instanţă nu se poate circumscrie vreunui motiv de nelegalitate din cele reglementate de art. 304 C. proc. civ.
Astfel de susţineri nu pot fi asimilate unui act juridic care să fi fost interpretat eronat, schimbându-i-se natura şi înţelesul vădit neîndoielnic, iar proiectul de lege la care se face referire fiind lipsit de existenţă juridică, nu poate avea consecinţele pe care le pretind recurenţii asupra includerii sau nu a bunului în categoria celor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Potrivit considerentelor arătate, toate criticile formulate de intervenienţi au fost găsite neîntemneiate şi recursul acestora urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca şi recursul declarat de intervenienţii M.D. şi M.F. împotriva deciziei nr. 413/A din 15 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3575/2019. Civil | ICCJ. Decizia nr. 288/2006. Civil → |
|---|
