ICCJ. Decizia nr. 2989/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2989
Dosar nr. 3926/105/2006
Şedinţa publică din 15 mai 2008
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 26 aprilie 2006 reclamanţii M.S., M.I.R. şi M.C.Ş. au chemat în judecată pârâţii Municipiul Ploieşti prin Primar şi Consiliul Local Ploieşti solicitând anularea dispoziţiei nr. 2013 emisă la 30 martie 2006 de Primăria Municipiului Ploieşti, prin Primar.
Prin dispoziţia ce formează obiectul contestaţiei de faţă s-a respins cererea reclamanţilor privind restituirea în natură a imobilului situat în Ploieşti, şi s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.
Reclamanţii au mai cerut obligarea pârâtei Primăria Municipiul Ploieşti prin Primar, de a emite dispoziţie, prin care să li se restituie în natură terenul în suprafaţă de 1.500 mp din totalul de 2069 mp, să se constate dreptul acestora la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce a fost ocupat şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că imobilul compus din teren şi construcţii a aparţinut autorilor M.F. şi G., fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare, încheiat la 25 iunie 1946 şi, ulterior, naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950.
În drept au fost invocate prevederile art. 1, art. 9, art. 10, art. 11, art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 834 din 29 mai 2007, Tribunalul Prahova a respins contestaţia, reţinând în esenţă, că o parte din imobil, reprezentând teren şi construcţii în suprafaţă de 148,9 mp a fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 622/1956, iar restul imobilul este ocupat de societăţi comerciale şi blocuri de locuinţe, aşa încât nu poate fi restituit în natură.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul M.S., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât instanţa de fond nu a stabilit modalitate preluării imobilului, nu a acordat măsuri reparatorii pentru întreaga suprafaţă de 2.069 mp şi construcţiile aferente, a interpretat eronat concluziile raportului de expertiză topografică, sentinţa fiind nemotivată.
Prin Decizia nr. 417 din 15 octombrie 2007, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul, păstrând motivarea sentinţei Tribunalului Prahova, potrivit cu care s-a apreciat că imobilul a trecut abuziv în proprietatea statului, fiind incidente prevederile art. 2 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001, prin dispoziţia nr. 2013 dată la 30 martie 2006 de Primăria Municipiului Ploieşti prin Primar, stabilindu-se acordarea măsurilor reparatorii pentru întregul imobil situat în Ploieşti, judeţul Prahova.
Referitor la interpretarea eronată a concluziilor raportului de expertiză, instanţa de control judiciar ordinar a arătat că, răspunzând obiecţiunilor reclamantului la raportul de expertiză, expertul a specificat că „terenurile libere", reprezintă terenuri aferente construcţiilor respective şi sunt destinate unei folosinţe normale corespunzătoare a corpurilor de construcţie.
Hotărârea pronunţată în apel a fost recurată de reclamantul M.S., pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., potrivit cu care „instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, iar Decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii".
Astfel, recurentul a susţinut că, instanţa de apel a considerat în mod eronat, în cuprinsul actului juridic contestat că „întregul imobil" reprezintă doar 757 mp teren, ignorând restul suprafeţei până la 2069 mp, că expertiza dispusă în cauză nu a stabilit cu exactitate destinaţia întregii suprafeţe ce a format obiectul notificării, instanţa interpretând greşit concluziile raportului de expertiză când a apreciat că terenul nu este liber, încălcând prevederile art. 1, art. 7, art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 10/2001.
S-a mai susţinut că situaţia juridică a imobilului nu este corect stabilită.
Sub toate motivele invocate, recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Reclamanţii au investit Tribunalul Prahova cu soluţionarea unei contestaţii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, solicitând anularea dispoziţiei nr. 2013/2006 emisă de Primăria Municipiului Ploieşti, restituirea în natură a terenului liber situat în Ploieşti.
Desluşind corect raportul juridic dedus judecăţii instanţele au apreciat că autorii reclamanţilor, M.G. şi M.F. au dobândit în proprietate imobilul situat în Ploieşti, compus din teren în suprafaţă de 2.069 mp şi construcţie (casă veche), prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4834 din 25 iunie 1946.
Ulterior, acesta a fost preluat abuziv de stat, în baza Decretului nr. 92/1950, prin dispoziţia contestată acordându-li-se reclamanţilor (persoane îndreptăţite), în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, măsuri reparatorii prin echivalent.
Imobilul în litigiu face parte din categoria celor preluate abuziv, astfel cum sunt definite de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Criticile nu pot fi încadrate însă, în motivul de recurs invocat, care presupune că instanţa să fi „interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând natura ori înţelesul lămurit şi vădit îndoielnic al acestuia".
Trebuie să fie vorba deci, potrivit textului procedural evocat, de un act juridic, în înţelesul de negoţium, generator de drepturi şi obligaţii, ale cărui clauze clare, neechivoce, să fi făcut obiectul unei interpretări eronate.
Nu are o astfel de valoare raportul de expertiză, ca mijloc de probă, administrat în cauză, supus aprecierii instanţei de fond.
în realitate, prin modalitatea de formulare a criticilor se tinde la o reevaluare a materialului probator, cu consecinţe diferite asupra situaţiei de fapt, ceea ce este necorespunzător cu structura căii de atac a recursului.
Ca atare, nu poate fi primită critica conform căreia actul juridic este confundat cu mijlocul de probă, în sensul în care codul de procedură civilă reglementează expertizele la art. 201 - art. 214, noţiunea fiind folosită pentru a desemna însuşi mijlocul de probă.
Astfel, nu se poate reţine că instanţa de apel a interpretat greşit concluziile raportului de expertiză, în sensul în care legea de procedură atribuie acestui mijloc de probă, facultatea de a stabili o situaţie juridică, în raport de destinaţia terenurilor.
Este evident că sintagma „terenuri libere" din conţinutul raportului de expertiză trebuie interpretată în contextul folosit de expert, acesta fiind aferent construcţiilor existente şi având destinaţie subsecventă corpurilor de construcţie ce compun imobilul.
Cu acest înţeles, având în vedere că imobilul în litigiu cuprinde un teren de 2.012 mp şi construcţii, ocupate de diferite societăţi comerciale, de o persoană fizică şi că este afectat de blocul de locuinţe, acesta nu face parte din categoria celor reglementate de art. 10 din Legea nr. 10/2001, care pot fi restituite în natură.
Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (1) „în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent."
Cum, în cazul concret, terenul în litigiu nu este liber, restituirea în natură nu este posibilă, aşa încât acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent constituie singura modalitate de rezolvare a solicitării reclamanţilor, în respectarea spiritului reparator al legii speciale.
De altfel, susţinerile recurentului vizând analiza probatoriilor, inserate drept critici cu prilejul exercitării căii extraordinare de atac a recursului, exced examinării motivelor de nelegalitate, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., deoarece constituie motive de netemeinicie.
Aşa fiind, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de M.S. împotriva deciziei nr. 417 din 15 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 mai 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3033/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2907/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
